Curs Drept Internaţional

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

 

CURS

Cursul 1 Introducere în materia dreptului internaţional public

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public

Izvoarele dreptului internaţional

Cursul 2 Subiectele dreptului internaţional public

Aspecte privind populaţia în dreptul internaţional

Cursul 3 Teritoriul de stat în dreptul internaţional

Cursul 4 Tratatele internaţionale

Cursul 5 Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică

Cursul 6       Răspunderea internaţională a statelor

Cursul 7       Aspecte privind dreptul diplomatic şi consular

 

CURSUL 1

 

INTRODUCERE ÎN MATERIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

 

Definiţia, obiectul şi fundamentul dreptului internaţional public

Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel ansamblu de principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create de către state, dar şi de către celelalte subiecte de drept internaţional, pe baza acordului lor de voinţă, în scopul reglementării raporturilor internaţionale.

Elementele caracteristice cele mai importante ale dreptului internaţional public sunt următoarele:

–                 dreptul internaţional public este un ansamblu de reguli juridice. Precizăm că nu toate regulile aplicabile relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional public au caracter juridic. Dreptul internaţional public nu conţine toate regulile de conduită care se adresează entităţilor cu personalitate internaţională. Există numeroase reguli care nu au fost consacrate juridic, dar care, în diferite domenii, reglementează diverse aspecte ale vieţii internaţionale. Este vorba despre aşa-numitele reguli de curtoazie internaţională întâlnite, mai ales, în practica diplomatică şi consulară (uzanţele diplomatice);

–                 dreptul internaţional public este o creaţie a subiectelor sale, mai precis a statelor, ca subiecte primare, şi a organizaţiilor internaţionale guvernamentale (organizaţii interguvernamentale), dar numai dacă şi în măsura în care statele le recunosc personalitatea internaţională; popoarele care luptă pentru eliberare, deşi subiecte limitate şi tranzitorii ale dreptului internaţional, nu participă direct la crearea dreptului internaţional, chiar dacă, în virtutea personalităţii lor internaţionale, pot participa la activitatea organizaţiilor internaţionale, dar numai cu statut de observator;

–                 normele juridice internaţionale sunt destinate să reglementeze relaţiile mutuale (bilaterale sau multilaterale) dintre subiectele dreptului internaţional public, adică dintre acele entităţi înzestrate cu personalitate juridică internaţională, în primul rând statele;

–                 normele juridice internaţionale sunt create pe baza acordului de voinţă al subiectelor de drept internaţional, ceea ce înseamnă că ele sunt opozabile acestora numai în măsura în care sunt liber acceptate;

–                 normele juridice internaţionale sunt stabilite fie pe cale convenţională (prin tratate internaţionale), fie pe calea cutumei internaţionale;

–                 dreptul internaţional public este respectat de subiectele sale pe baza principiului bunei-credinţe (pacta sunt servanda), ceea ce nu exclude constrângerea exercitată de către aceste subiecte în mod individual sau colectiv.

Pornind de la aceste constatări, considerăm că dreptul internaţional public poate fi definit ca ansamblul normelor juridice de sorginte cutumiară sau convenţională, create de state şi organizaţiile interguvernamentale cu personalitate internaţională, pentru a reglementa relaţiile lor mutuale (bilaterale sau multilaterale), precum şi relaţiile dintre ele şi alte entităţi cu personalitate internaţională, norme care sunt aplicabile pe baza bunei-credinţe şi prin constrângere individuală sau colectivă.

Obiectul dreptului internaţional public rezultă din definiţie. Este vorba despre relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional (state, organizaţii guvernamentale, popoare care-şi exercită dreptul la autodeterminare), relaţii diverse: politice, economice, militare, financiare, ştiinţifice, culturale, diplomatice, consulare etc. Nucleul obiectului dreptului internaţional este reprezentat de relaţiile dintre state ca subiecte primare.

Relaţiile reglementate de dreptul internaţional public pot fi relaţii de colaborare, dar şi relaţii de confruntare paşnică, uneori chiar violentă. Dreptul internaţional public reglementează competenţele, drepturile şi obligaţiile subiectelor dreptului internaţional în relaţiile reciproce. Fundamentul dreptului internaţional  public este reprezentat de acordul de voinţă al statelor, în absenţa căruia normele juridice internaţionale nu pot fi adoptate. Există mai multe teorii cu privire la fundamentul dreptului internaţional: doctrina pozitivistă, doctrina dreptului natural, teoria sociologică, teoria psihologică etc. Normele juridice internaţionale sunt create în absenţa unui “legiuitor internaţional”. În aceste condiţii statele, în primul rând, sunt creatoare directe ale dreptului internaţional public.

Raporturile/relaţiile internaţionale sunt relaţii care depăşesc limitele unui singur stat şi care se plasează în cadrul societăţii/comunităţii internaţionale, scăpând de sub autoritatea unei puteri statale unice. Raporturile internaţionale, în sens larg, sunt raporturile care se desfăşoară între entităţile ce acţionează în cadrul societăţii internaţionale. Relaţiile internaţionale, în sens restrâns (care fac obiectul reglementării dreptului internaţional) sunt relaţiile între subiectele de drept internaţional, dintre care principalul subiect este statul. Relaţiile internaţionale stricto sensu, dobândesc durată, regularitate şi structură în cadrul unui mediu social care este societatea/comunitatea internaţională (adică colectivitatea de entităţi ce dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor internaţionale, deci colectivitatea subiectelor de drept internaţional). Relaţiile internaţionale stricto sensu se desfăşoară în toate domeniile în care sunt angajate interesele statelor şi cu privire la care statele îşi exercită voinţa lor.

Rolul şi scopul dreptului internaţional este acela de a norma sau reglementa raporturile din cadrul societăţii internaţionale, de a asigura funcţionarea armonioasă a acestei societăţi, de a contribui prin mijloacele  sale la o dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi soluţiona aspectele conflictuale  care continuă să afecteze această societate, altfel spus ordonarea raporturilor internaţionale. Putem vorbi despre rolul regulator al dreptului internaţional care răspunde nevoii de a se reduce anarhia în relaţiile internaţionale, prin structurarea ordinii juridice internaţionale.

Fundamentul dreptului internaţional ca sistem este reprezentat de valoarea raportului internaţional protejat, determinată de importanţa pe care acesta o are faţă de ansamblul raporturilor internaţionale. Totodată ceea ce face ca fiecare normă în parte să fie creată şi aplicată în situaţiile concrete ce intră în sfera sa de aplicare este acordul de voinţă al statelor (consimţământul expres sau tacit al acestora), ce derivă din caracterele dreptului internaţional.

 

Trăsăturile dreptului internaţional

Dreptul internaţional public este un drept de coordonare, în lipsa unei autorităţi superioare cu atribuţii legislative, spre deosebire de ramurile interne de drept, care au un caracter de subordonare.

Procesul de elaborare a normei are loc pe orizontală, ceea ce implică în procesul aplicării, că statele se autocenzurează şi se cenzurează reciproc (statele sunt în acelaşi timp creatori şi destinatari ai normei).

Din acest caracter consensual (normele sunt create şi acceptate de creatorii, şi în acelaşi timp, destinatarii lor, care au interesul să-l aplice) decurge obligativitatea dreptului internaţional; chiar dacă sancţiunile nu sunt chiar atât de evidente, ele există (colective, individuale). În dreptul internaţional jurisdicţia există, dar nu este obligatorie (este necesar consimţământul expres al statului).

 

Dreptul internaţional public ca sistem

Sistematizarea reprezintă o caracteristică esenţială a dreptului, în general. Pentru dreptul internaţional public, ca şi pentru dreptul intern al statelor, sistematizarea reclamă recursul la anumite categorii, tipare şi modele destinate  să uşureze exprimarea normativă, atât din punct de vedere al conţinutului dreptului, cât şi cu privire la forma exterioară de prezentare a acestuia. Acest ansamblu de reguli juridice nu este unul entropic, ci unul organizat în sistem, organizare care a început destul de târziu, în secolul al XIX –lea.

Întreaga lume accesibilă nouă este o alcătuire de sisteme şi subsisteme; obiectele, fenomenele şi procesele pot fi considerate sisteme cu o anumită structură, dacă elementele care le compun se află în relaţii logic determinate şi dacă au trăsături ireductibile la cele ale părţilor componente. Afirmaţia este valabilă şi pentru dreptul internaţional public, chiar dacă relaţiile pe care le reglementează cunosc o dezorganizare accentuată în raport cu relaţiile   din planul realităţilor interne ale statelor. Pentru o analiză mai corectă a organizării sistemice a dreptului internaţional public, trebuie să privim acest sistem din două perspective: una interioară, care scoate în evidenţă structura internă a dreptului internaţional, şi una exterioară, care face accesibilă cunoaşterea formelor de exprimare a conţinuturilor acestuia, adică structura externă.

 

Structura internă şi structura externă a dreptului internaţional public

Un aspect general al dreptului internaţional sau intern este acela că, pentru a integra normele juridice în sistemul pe care-l reprezintă, este nevoie de o tehnică referitoare atât la conţinutul reglementării, cât şi la formele acesteia. Această tehnică arată cum soluţiile de fond la care s-a ajuns prin cercetarea datului social conduc la identificarea formelor juridice profitabile, respectiv la capacitatea de acţiune practică a dreptului.

Dacă privim dreptul internaţional public în ansamblul lui, identificăm, pe de o parte, conţinutul acestuia, respectiv totalitatea regulilor juridice în materialitatea şi legătura lor, iar pe de altă parte, identificăm forma, ca structură sistemică interioară şi exterioară dreptului. Când spunem formă (structură) externă a dreptului internaţional public, ne referim la formele exterioare de exprimare a conţinutului acestuia, adică aşa cum ni se înfăţişează el, respectiv izvoarele dreptului.

 

Norme juridice, instituţii juridice şi ramuri ale dreptului internaţional public

Norme juridice ale dreptului internaţional public

Potrivit unui prim criteriu de clasificare, respectiv izvorul care le consacră,  normele juridice internaţionale se clasifică în: a) norme cutumiare (cutuma reprezentând încă un izvor principal al dreptului internaţional public) şi b) norme convenţionale (cuprinse în acorduri scrise precum tratatele, convenţiile, pactele etc.).

În funcţie de valorile pe care le protejează, întâlnim normele principii şi normele concrete ale dreptului internaţional public. Normele principii (principiile) sunt norme de maximă generalitate care dau expresie unor valori universal acceptate de comunitatea internaţională şi pot fi principii fundamentale, cu aplicabilitate pentru o anumită ramură a acestuia.

Un alt criteriu de clasificare este cel al obligativităţii normelor juridice internaţionale. Întâlnim astfel norme imperative, denumite şi norme jus cogens, obligatorii pentru subiectele dreptului internaţional, norme care la rândul lor pot fi onerative sau prohibitive, şi norme supletive de la care se poate deroga, dar numai pe baza acordului dintre subiectele dreptului internaţional. De remarcat valoarea deosebită pe care o au normele imperative pentru comportamentul subiectelor de drept internaţional. Astfel, Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, adoptată la Viena în anul 1969, precizează în art. 53: ”Este nul orice tratat care în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. În sensul prezentei Convenţii, o normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o normă a dreptului internaţional general, având acelaşi caracter”.

Instituţii juridice ale dreptului internaţional public

Instituţia juridică de drept internaţional public reprezintă o grupare de norme juridice internaţionale care reglementează o categorie de relaţii internaţionale legate între ele prin conţinutul lor. De exemplu: tratatul internaţional, apatridia, marea liberă, infracţiunea internaţională etc. Gruparea normelor juridice internaţionale pentru a da naştere unei instituţii juridice este relativă, în sensul în care o instituţie juridică poate fi alcătuită, la rândul ei, din mai multe instituţii juridice, observaţie valabilă deopotrivă şi pentru dreptul intern.

Ramuri ale dreptului internaţional public

Putem identifica următoarele ramuri ale dreptului internaţional public:

–                 dreptul tratatelor, care cuprinde normele juridice internaţionale care reglementează relaţiile dintre state şi organizaţii interguvernamentale, cu privire la încheierea tratatelor, intrarea lor în vigoare, efectele şi rezervele la tratate, încetarea şi interpretarea tratatelor. Tratatele prin care s-a codificat această ramură de drept sunt: Convenţia asupra dreptului tratatelor încheiate între state, adoptată la Viena, în anul 1969 şi Convenţia asupra dreptului tratatelor dintre state şi organizaţiile internaţionale sau dintre organizaţiile internaţionale, adoptată la Viena în anul 1986;

–                 dreptul diplomatic, care cuprinde normele juridice care reglementează organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor  pentru relaţii externe (misiuni diplomatice permanente şi ad-hoc, diplomaţia multilaterală prin conferinţe şi organizaţii internaţionale). În prezent, acest domeniu de relaţii internaţionale este reglementat de Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, adoptată la Viena, în anul 1961;

–                 dreptul consular, care cuprinde normele care reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea organelor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare şi al personalului acestora. Codificarea dreptului consular s-a realizat prin Convenţia cu privire la relaţiile consulare, adoptată la Viena în anul 1963;

–                    dreptul mării, reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional care reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state pentru folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor. Un adevărat Cod al mării este Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, adoptată la Montego-Bay (Jamaica), în anul 1982;

–                 dreptul internaţional fluvial, este ansamblul normelor care reglementează regimul navigaţiei pe anumite fluvii şi activităţile statelor în acest domeniu. Există mai multe tratate regionale care sunt izvoare ale acestei ramuri a dreptului internaţional, stabilind regimul de navigaţie pe mai multe fluvii cu statut internaţional: Dunăre, Congo, Elba, Rin, Niger. Singurul tratat cu caracter universal care codifică dreptul internaţional fluvial este Convenţia privind regimul căilor de navigaţie de interes internaţional, adoptată la Barcelona în anul 1921;

–                 dreptul internaţional spaţial, este o ramură mai recentă a dreptului internaţional şi este alcătuită din totalitatea normelor juridice care reglementează  relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale, relaţii născute în activitatea de folosire a spaţiului terestru şi a corpurilor cereşti. Tratatul, mai important, care codifică aceste norme este Tratatul cu privire la spaţiul extraatmosferic, inclusiv luna şi alte corpuri cereşti (Tratatul spaţial), adoptat în anul 1967;

–                 dreptul organizaţiilor internaţionale, este o ramură care s-a conturat recent şi este în plină afirmare şi dezvoltare. Conţine totalitatea regulilor referitoare la constituirea şi funcţionarea organizaţiilor interguvernamentale, ca forme ale colaborării multilaterale a statelor, în cele mai diverse domenii. Semnificativă în acest sens este Convenţia asupra dreptului tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau dintre organizaţiile internaţionale, adoptată la Viena în anul 1986;

–                 dreptul internaţional al drepturilor omului, este alcătuit din totalitatea normelor juridice internaţionale care reglementează protecţia fiinţei umane. Nucleul sistemului de protecţie a drepturilor omului este reprezentat de Carta Internaţională a Drepturilor Omului, denumire generică pentru cinci documente adoptate în cadrul O.N.U.: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), cele două pacte cu privire la drepturile omului (1966) şi cele două protocoale relative la pactele din 1966 (1966 şi 1989). Există opinii potrivit cărora, în cadrul acestei ramuri a dreptului internaţional, s-au constituit mai multe subramuri, precum dreptul refugiaţilor, dreptul populaţiilor migrante etc.;

–                 dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate– (jus in bello) cuprinde totalitatea regulilor juridice internaţionale care reglementează relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional în situaţii de conflict armat. Este alcătuit din două subramuri: a) dreptul internaţional umanitar (Tratatul  de la Geneva) – reglementează relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional în timp de conflict armat, pentru protejarea victimelor acestuia. Principalele instrumente cere-l codifică sunt cele patru Convenţii de la Geneva (1949) şi cele două Protocoale adiţionale la aceste convenţii (1977); b) dreptul conflictelor armate (Tratatul de la Haga) – reglementează relaţiile dintre participanţii la un conflict armat, cu privire la declanşarea acestuia, metodele şi mijloacele de luptă, regimul ocupaţiei militare, încetarea ostilităţilor etc. Principalele tratate în acest domeniu au fost adoptate la Haga, în anii 1899, 1907 şi 1945, la care se adaugă numeroase alte instrumente;

–                 dreptul internaţional penal, este ansamblul normelor juridice internaţionale prin care se reglementează răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunilor internaţionale. A fost numeroase tratate care stabilesc infracţiunile internaţionale (crime şi delicte) precum şi modalităţile de tragere la răspundere penală a autorilor acestora. Recent s-a adoptat la Roma (1988) Statutul Curţii Penale Internaţionale, intrat în vigoare în anul 2002, tratat care reprezintă un veritabil Cod internaţional penal şi de procedură penală.

RAPORTUL ÎNTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL INTERN AL STATELOR

Raportul dintre cele două sisteme de drept constituie obiectul dezbaterilor doctrinare dar şi al condiţionărilor practice dintre cele două sisteme de drept.

Problema acestui raport nu este pur teoretică, deoarece poziţia adoptată faţă de acest raport are un rol important în soluţionarea practică a două probleme: prima se referă la modalităţile concrete prin care se aplică normele dreptului internaţional public în ordinea juridică a statelor, iar a doua se referă la soluţia care se adoptă în cazul unui conflict între normele dreptului intern al statelor şi cele ale dreptului internaţional public.

Numeroase norme ale dreptului internaţional public au aplicare în dreptul  intern al statelor, fie că sunt introduse în acest drept, fie că statele au obligaţia de a-şi adapta legislaţia naţională la cerinţele obligaţiilor lor internaţionale. De asemenea, reglementările de drept intern ale statelor pot produce efecte în apariţia unor norme ale dreptului internaţional public. Astfel este cazul legilor interne ale statelor prin care ele stabilesc competenţele organelor lor în domeniul relaţiilor lor   externe, cele referitoare la cetăţenie şi statutul juridic al străinilor, sau prin care reglementează procedurile interne ale unui stat pentru a deveni parte la un tratat internaţional.

În doctrina dreptului internaţional public sunt mai multe teorii referitoare la raportul între cele două sisteme de drept. Una dintre ele este teoria dualistă, care a apărut în doctrina juridică din Germania şi Italia. Conform acestei teorii, cele două sisteme de drept sunt egale, însă independente şi separate. Asemenea liniilor paralele, ele nu s-ar întâlni, nu s-ar influenţa şi ca urmare  valoarea normelor lor nu depinde de concordanţa dintre ele. Teoria dualistă absolutizează deosebirile existente între dreptul internaţional  public şi dreptul intern al statelor.

O altă teorie este cea a priorităţii dreptului intern al statelor (teorie monistă), care susţine că dreptul internaţional public derivă din dreptul intern al statelor şi ca urmare cele două drepturi  ar constitui o unitate deplină, denumită drept statal naţional. În concepţia acestei teorii, dreptul internaţional public ar fi o prelungire a dreptului intern al statelor, în domeniul relaţiilor internaţionale. De aceea el este numit drept public extern al statului.

Teoria priorităţii dreptului intern se bazează pe vechea concepţie a suveranităţii absolute a statelor, din dreptul internaţional public, clasic.

După primul război mondial a apărut teoria priorităţii dreptului internaţional public. Această teorie monistă susţine supremaţia dreptului internaţional public faţă de dreptul intern al statelor. În consecinţă dreptul internaţional public ar stabili limitele competenţelor  dreptului intern.

După cel de-al doilea război mondial această teorie este susţinută prin următoarele argumente: a) recunoaşterea superiorităţii normelor convenţionale faţă de cele ale dreptului intern, fapt consacrat în unele sentinţe arbitrale şi în Jurisprudenţa internaţională. Curtea de Justiţie Internaţională a subliniat în 1988, prioritatea dreptului internaţional public “ca fiind un principiu fundamental al acestui drept”. De asemenea, neconcordanţa dintre legislaţia internă a statului cu obligaţiile sale internaţionale angajează răspunderea sa internaţională; b) constituţiile unor state, cu sunt cele ale statelor membre în Uniunea Europeană, stipulează expres superioritatea angajamentelor internaţionale faţă de dreptul lor intern. În anumite limite, această superioritate a obligaţiilor internaţionale, ce decurge din tratatele Internaţionale, se regăseşte şi în Constituţia României din anul 1991. În dispoziţiile sale referitoare  la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor se face precizarea: “Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi litigiile interne, au prioritate reglementările internaţionale” (art. 20, pct. 2). De asemenea, se precizează că tratatele  ratificate de către Parlamentul României fac parte din dreptul intern (art. 11). Prevederile acestor tratate la care România este parte contractantă sunt obligatorii pentru organele de stat, pentru cetăţenii români, ca şi pentru celelalte persoane aflate sub jurisdicţia statului român.

Preeminenţa dreptului internaţional public este consacrată şi în tratatele comunitare, iar Convenţia asupra tratatelor din 1969, stabileşte că un stat nu poate invoca dreptul său intern pentru neexecutarea unui tratat internaţional la care este parte (art. 27).

 

 

 

PRINCIPIILE  FUNDAMENTALE  ALE  DREPTULUI  INTERNAŢIONAL  PUBLIC

 

Principiile dreptului internaţional public reprezintă construcţii juridice în jurul unor valori considerate importante pentru relaţiile internaţionale, pentru evidenţierea acestora, promovarea lor în sistemul normelor şi instituţiilor juridice ce guvernează conduita internaţională a statelor şi, mai ales, protecţia acestora. Reflectând un anume set de nevoi sociale la un moment dat, conştiinţa juridică a societăţii internaţionale reprezintă un element important care asigură trecerea de la nivelul structural al nivelului normativ.

Principiile de drept internaţional îşi regăsesc geneza în conştiinţa juridică a naţiunilor, ca idei care apoi, printr-un proces de însumare a judecăţilor de apreciere, construiesc valori sociale. În momentul în care aceste valori capătă rezonanţă juridică printr-o recunoaştere internaţională largă, ele încep a fi protejate juridic, intrând practic (sub formă de principiu) în spaţiul dreptului internaţional – unde îşi construiesc conţinutul normativ.

Principiile sunt, de regulă, definite în teoria dreptului ca idei conducătoare ale întregului sistem de drept. Principiile dreptului internaţional nu sunt idei călăuzitoare şi nu sunt nici norme. Caracterul lor normativ este determinat nu de faptul că sunt norme, ci de faptul că ele conţin norme.

Având în vedere cele de mai sus, putem defini principiul de drept internaţional ca fiind o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept internaţional.

Sistemul principiilor de drept internaţional ar putea fi imaginat, conceptual vorbind, ca fiind format din principiile generale de drept (la care face referire  art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie), principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi principiile specifice ale dreptului internaţional.

Principiile generale de drept, menţionate de art. 38 ca mijloc pe care Curtea Internaţională de Justiţie îl poate utiliza pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca nucleu comun al experienţei şi conştiinţei juridice a statelor, care sintetizează, în formule ce vin uneori chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au drept conţinut norme de aplicaţie universală, ca nivel maxim de generalitate şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiectele dreptului internaţional. Ele determină conţinutul celorlalte principii, norme şi instituţii ale întregului sistem al dreptului internaţional, conţinând norme juridice ale căror trăsături le caracterizează ca principii fundamentale.

Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau expresie unei valori internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului internaţional, reprezentând nucleele de bază ale ramurilor respective.

Principiile dreptului internaţional formează un sistem coerent în cadrul căruia se stabilesc legături de determinare şi de influenţare reciprocă. Este firesc ca principiile fundamentale să reprezinte cadrul principal de referinţă pentru principiile specifice, limitele în care pot să apară acestea. Pe de altă parte, includerea unui principiu într-o categorie sau alta nu este imuabilă. Pe de altă parte, există o legătură directă între sistemul principiilor şi sistemul normelor dreptului internaţional, care, la rândul lor, se structurează într-o ierarhie proprie, mergând de la norme “individuale” la norme imperative. Principiile conţin norme, iar dinamica acestora asigură dinamica conţinutului principiilor, pentru celelalte norme, principiile constituie o sursă de inspiraţie şi, în acelaşi timp, cadrul în care aceste norme pot fi adoptate.

 

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Importanţă şi caractere

Principiile fundamentale reprezintă axa centrală a dreptului internaţional, determinând conţinutul celorlalte principii, instituţii şi norme, orientarea dreptului internaţional.

Caractere: a) maximă generalitate (reprezintă abstractizarea a ceea ce este esenţial din întregul sistem al dreptului internaţional public, având rol diriguitor şi dominant pentru acest sistem) tridimensională, sub aspectul: domeniilor de aplicare, conţinutului juridic, sferei creatorilor şi destinatarilor; b) aplicaţie universală (sunt rezultatul acordului de voinţă al cvasimajorităţii statelor şi se extind chiar şi la alte subiecte de drept internaţional); c) caracter juridic obligatoriu (se exprimă prin intermediul unor tratate sau cutume); d) caracter imperativ (sunt impuse de jus cogens); e) dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional. Se cuvin să facem două remarci: 1. Între principii nu se pot face ierarhizări; 2. Sunt interdependente. “În interpretarea şi aplicarea lor, principiile care preced sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte” (Declaraţia 2625 din 1970); f) caracter dinamic (evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, a raporturilor pe care le consacră). Sunt consacrate, în principal Carta O.N.U. (art. 2), Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970 referitoare la “principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu carta ONU” (Rezoluţia 2625 din 14 oct. 1970, Actul Final al CSCE de la Helsinki , 1975 şi altele); Declaraţia din 1970 consacră şapte principii, la care Actul Final mai adaugă trei (inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, respectul drepturilor omul şi libertăţilor fundamentale).

Principiile fundamentale prevăzute de Declaraţia din 1970

1. Principiul egalităţii suverane – Conform Declaraţiei, statele “au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură.

Suveranitatea este, în prezent, conceptul fundamental al dreptului internaţional, având în vedere că dreptul internaţional este expresia acordului de voinţă realizat între state suverane (elementul principal pe care este clădită astăzi organizarea statală şi internaţională).

Caracterele clasice ale suveranităţii sunt:

1. indivizibilitatea (nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine mai multor titulari);

2. inalienabilitatea (nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau entităţi internaţionale);

3. exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi);

4. caracter originar şi plenar (suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită dinafară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate – politic, economic, social etc.).

Toate aceste caractere au cunoscut astăzi unele mutaţii, ca urmare a evoluţiilor societăţii internaţionale după al doilea război mondial şi, în special, după 1989.

Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele elemente:

a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;

b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;

c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;

d) integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;

e) fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic, cultural;

f) fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună credinţă de obligaţiile sale   internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;

g) dreptul de a-şi stabili legile proprii, de  a defini şi conduce liber relaţiile sale internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate de alianţă, dreptul de neutralitate.

Egalitatea – statele au capacitatea egală de a dobândi drepturi şi obligaţii. Egalitatea are o dimensiune diplomatico-juridică şi o dimensiune economică (definită de necesitatea asigurării egalităţii compensatorii).

2. Principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta) – Declaraţia vorbeşte despre principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a dispune de ele însele. Titularul acestui drept/principiu este poporul, naţiunea (nu alt subiect de drept internaţional) indiferent dacă sunt constituite în stat sau luptă pentru constituirea într-un stat propriu; el nu poate fi exercitat de o minoritate naţională. Declaraţia defineşte acest principiu: “Toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei.

3. Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii) – Timp de secole, intervenţia a fost  considerată ca un mijloc de conduită internaţională. Revoluţia Franceză a afirmat necesitatea neintervenţiei poporului francez în afacerile interne ale altor popoare şi inadmisibilitatea amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale Franţei (art. 119, Constituţia din 1793). Ca reacţie, legitimismul intervenţiei este consacrat  de Congresul de la Viena (1815). Doctrina Monroe (1823) stabileşte inadmisibilitatea intervenţiei statelor europene pe continentul american.

Conţinutul acestui principiu relevă obligaţia statelor de a nu interveni în afacerile  care ţin de competenţa naţională a unui stat (care aparţin domeniului rezervat). Potrivit acestui principiu, este exclusă orice formă de intervenţie, nu numai cea armată (orice formă de ingerinţă sau ameninţare îndreptată împotriva elementelor lui politice, economice, culturale). Trebuie subliniat că tot mai multe probleme considerate ca aparţinând exclusiv, în trecut, competenţei interne a statelor ies astăzi în afara domeniului rezervat (ex. dreptul de intervenţie umanitară).

4. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa

Până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog, războiul era considerat ca normal şi legitim în practica dreptului internaţional. Art. 2 pct.4 din Carta ONU arată că “Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integrităţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. Declaraţia din 1970 arată că războiul de agresiune constituie crimă contra păcii care angajează responsabilitatea statelor în conformitate cu dreptul internaţional. Adunarea Generală ONU a adoptat în 1974, Rezoluţia 3314 privind definirea agresiunii (armate). Celelalte forme de agresiune nu sunt încă definite, deşi prin forţă se înţelege orice act de violenţă sau constrângere, nu numai forţa militară, ci orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice altă natură, toate fiind considerate ilicite.

Dreptul internaţional permite folosirea forţei în două situaţii: a) folosirea forţei pe baza hotărârii Consiliului de Securitate; b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui act armat.

5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale

Conţinut: Carta ONU (art. 2 pct.3) stipulează: ”Toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”. În art. 33 pct 1 sunt indicate şi mijloacele de reglementare: tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace paşnice la alegerea părţilor.

Conţinutul se exprimă deci, pe de o parte, în obligaţia generală de soluţionare pe cale paşnică, respectiv prin dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare. Trebuie făcută distincţie între diferend/situaţie: diferend – este o neînţelegere între două sau mai multe state are şi-au formulat deja pretenţiile sau contrapretenţiile (poziţiile lor sunt evident delimitate); situaţie – este o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai multe state, ce produce fricţiuni între ele şi care poate evolua sau nu într-un diferend.

6. Principiul “pacta sunt servanda” (îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale). Este un principiu apărut încă în antichitate, fiind consacrat în art. 2 pct.2 Carta ONU, art. 29 al Convenţiei de la Viena. Conform Declaraţiei din 1970, fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă în virtutea principiilor şi normelor general recunoscute ale dreptului internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este parte. Nu este doar o normă juridică, ci şi una de morală internaţională: statele trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile la care au consimţit liber. Buna credinţă presupune executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor modalităţi incorecte  de a ocoli executarea lor. Acest principiu se aplică şi tratatelor şi cutumei. Condiţia esenţială: obligaţiile care trebuie executate cu bună credinţă trebuie să fie conforme dreptului internaţional (Ex. în cazul tratatelor, acestea trebuie să fie licite).

7. Principiul cooperării – este un principiu nou care circumscrie obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale. Se datorează multiplicării subiectelor de drept internaţional, accentuării interdependenţelor, apariţiei de probleme globale acute care solicită cooperarea tuturor statelor şi găsirea de soluţii internaţionale pentru acestea; este cunoscut iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU.

ALTE PRINCIPII FUNDAMENTALE PREVĂZUTE ÎN ACTUL FINAL DE LA  HELSINKI

Principiul inviolabilităţii frontierelor – prevede obligaţia statelor de a “se abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere”, de la “orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat independent”. Conform Actului Final, frontierele pot fi însă modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord.

Principiul integrităţii teritoriale

Prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale, independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant şi în special de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire sau o ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Se mai prevede că nici o astfel de ocupaţie sau dobândire nu poate fi  recunoscută ca legală.

Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale – consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul Final de le Helsinki (1975) – document cu caracter politic, şi nu juridic – deşi referiri găsim în Carta ONU, cele două Pacte privind drepturile omului etc. Iniţial considerat ca principiu de drept internaţional de ramură (nu principiu fundamental, se considera că se referă doar la materia populaţiei), astăzi criteriul respectării drepturilor omului a devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale şi o condiţie pentru aderarea la diferite foruri şi forme de cooperare sau integrare.

 

 

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Conţinut şi formă în dreptul internaţional public

Dreptul internaţional public, ca şi dreptul intern al statelor, reprezintă un fenomen politico-juridic, social în esenţa lui, pentru că vizează comunitatea umană în ansamblu. Spre deosebire de dreptul intern, dreptul internaţional public este fundamentat pe acordul de voinţă al subiectelor sale, în primul rând al statelor, care sunt principalele creatoare, dar şi destinatare şi apărătoare ale regulilor juridice internaţionale. Voinţa statelor de a exprima comportamentele lor internaţionale în norme juridice presupune o anumită sistematizare a relaţiilor internaţionale vizate, dar şi, corespunzător, o sistematizare specifică normelor juridice care reglementează aceste relaţii.

Nu toate relaţiile internaţionale sunt reglementate prin drept, ci  numai acelea care prezintă interes pentru comunitatea internaţională la un moment dat. De aici decurge nevoia de a face distincţie între conţinutul dreptului internaţional public, adică regulile juridice care-l alcătuiesc, corespunzătoare comportamentelor pe care statele le doresc ca pozitive şi eficiente, şi forma dreptului internaţional public, adică, din punct de vedere tehnic, cum ni se înfăţişează în concret aceste reguli.

 

Noţiunea de izvor al dreptului internaţional public

Prin izvor al dreptului internaţional public, înţelegem instrumentele juridice (cum sunt tratatul sau cutuma internaţională) care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând al statelor.

Acordul de voinţă al statelor (convergenţa voinţelor exprimate de două  sau mai multe state), care este fundamental în procesul de consacrare, într-o formă determinată, a normelor juridice aplicabile relaţiilor dintre ele, devine relevant (se manifestă, este probat) prin mijloacele juridice  în care norma se concretizează: tratatul, cutuma şi celelalte izvoare de drept internaţional.

Teoria generală a dreptului, ca şi legislaţia formală, face deosebire între ceea ce reprezintă forma internă a dreptului, ca structură internă (norme juridice, instituţii juridice şi ramuri de drept), foarte strâns legată de conţinutul dreptului (substanţa acestuia), şi forma exterioară a dreptului, ca structură externă, ca posibilitate tehnică de “vizualizare” a prescripţiilor  normative, identificată prin expresia izvoare formale ale dreptului sau, pe scurt, izvoare ale dreptului.

Izvoarele formale sunt (aşa cum le spune numele) forma (mijlocul juridic) în care sunt “îmbrăcate” normele de drept internaţional. Toate mijloacele care exprimă sau indică un acord de voinţă între două sau mai multe state (sau alte subiecte de drept internaţional) şi consacră, tacit sau expres, o regulă de conduită, indiferent de caracterul său general sau particular, constituie izvoare ale dreptului internaţional.

Izvoarele formale se disting de izvoarele materiale (sau reale) care sunt de fapt izvoare extrajudiciare – factorii de configurare ai dreptului internaţional (determinantele acordului de voinţă).

 

Identificarea şi clasificarea izvoarelor dreptului internaţional public

Până acum, specialiştii s-au axat pe dezbateri legate de prevederile Statutului Curţii internaţionale de Justiţie (C.J.I.), art. 38, unii acceptându-le, alţii respingându-le ca având valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public.

Articolul  38 prevede: 1. “Curtea (C.I.J.), a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a)   Convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată  ca drept; c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d) sub rezerva art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. 2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile  sunt de acord cu aceasta.”

Se consideră, de obicei, că o enumerare a izvoarelor este făcută de textul art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ). Acest text nu reglementează izvoarele de drept internaţional, ci stabileşte mijloacele juridice pe care Curtea le are în vedere în stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor într-o cauză dedusă spre soluţionare Curţii. Există astăzi şi alte izvoare de drept internaţional, apărute mai ales în urma dezvoltării organizaţiilor internaţionale. Prin acest text se stabileşte o ierarhizare a normelor de drept internaţional. Majoritatea autorilor arată că tratatul şi cutuma sunt izvoarele principale tradiţionale. Celelalte – izvoare secundare sau derivate sau mijloace auxiliare.

Se afirmă, de regulă, că nu există o ierarhizare a normelor. Dar, odată cu apariţia normelor imperative (jus cogens) ar apărea o astfel de ierarhizare. Din practica C.I.J. rezultă că instanţa aplică mai întâi tratatul, iar în lipsa lui – o regulă cutumiară. Se acordă preferinţă cutumei faţă de principii. Este o consacrare implicită a ierarhiei izvoarelor.

Articolul 59 precizează că “Decizia Curţii nu are forţă obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează”.

Constatăm că textul de mai sus stabileşte sursele pe care C.I.J. le poate utiliza pentru soluţionarea diferendelor dintre state, dar numai dacă statele supun Curţii aceste diferende. Art. 38 nu are valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public, dar el poate constitui un reper important în determinarea lor, ca practică a unei instanţe de judecată internaţionale. Constatăm că printre veritabile izvoare ale dreptului internaţional, precum tratatul internaţional sau cutuma internaţională, art. 38 face trimitere şi la surse care nu sunt acceptate ca izvoare de drept, nici de doctrina dreptului internaţional public, nici de sistemele de drept intern (precum doctrina, sau, parţial, practica judecătorească).

Statutul Curţii Penale Internaţionale (C.P.I.) adoptat la Roma la 17 iulie 1998 reglementează activitatea diferitelor instanţe de judecată internaţionale. Statutul, care este un tratat internaţional multilateral, stabileşte sub denumirea generică de drept aplicabil izvoarele pe care le va utiliza C.P.I. în fundamentarea deciziilor sale. Acestea vor fi aplicate în ordinea prevăzută de Statut, ceea ce înseamnă şi o ierarhizare a lor, după cum urmează: a) Statutul Curţii şi Regulamentul de procedură şi probă, regulamentul urmează a fi adoptat de Adunarea Statelor Părţi la Statut, ceea ce înseamnă că va avea valoarea unui tratat internaţional; b) dacă este nevoie, tratatele aplicate şi principiile şi regulile de drept internaţional, inclusiv principiile stabilite de dreptul internaţional al conflictelor armate; c) principiile generale de drept reţinute de Curte din legile naţionale sub jurisdicţia cărora se află în mod normal crimele, dacă aceste principii sunt compatibile cu Statutul Curţii, cu dreptul internaţional ori cu regulile internaţionale recunoscute; d) principiile şi regulile de drept pe care Curtea le-a interpretat în deciziile sale anterioare.

Analizând aceste prevederi, constatăm că sursele la care C.P.I. poate să facă apel sunt considerate în prezent, fără dubiu, izvoare ale dreptului internaţional public, fie principale, fie auxiliare, chiar dacă această chestiune nu este codificată încă. Statutul C.P.I. devine un reper important, chiar dacă numai în aria dreptului internaţional penal, pentru lămurirea unor probleme controversate ale izvoarelor dreptului internaţional.

Trebuie să menţionăm două observaţii: a) Statutul C.P.I. nu vorbeşte expres despre cutuma internaţională ca fiind aplicabilă, dar aceasta rezultă din formularea de la pct. 2. În acest caz cutuma este acoperită de expresia reguli de drept internaţional, inclusiv principii stabilite de dreptul internaţional al conflictelor armate. De ex. există un principiu în dreptul internaţional umanitar denumit “clauza Martens”, potrivit căruia, în caz de denunţare a unui tratat umanitar “ea nu va avea nici un efect asupra obligaţiilor de care părţile în conflict vor rămâne ţinute să le îndeplinească pe baza principiilor dreptului internaţional, aşa cum rezultă din obiceiurile stabilite între naţiunile civilizate, din legile umanităţii şi din cerinţele conştiinţei publice; b) Statutul conferă calitatea de izvor de drept hotărârilor prin care Curtea a interpretat anterior principii şi reguli de drept, dar numai cu privire la aceste principii şi reguli interpretate; numai sub acest aspect, nu în totalitate, hotărârile curţii capătă calitate de izvor. Statutul C.P.I. precizează că aplicarea şi interpretarea dreptului identificat mai sus trebuie să fie compatibile cu drepturile omului recunoscute pe plan internaţional şi să excludă orice discriminare bazată pe diferite consideraţii.

Doctrina, încercând o clasificare a izvoarelor dreptului internaţional public, acceptă criteriul importanţei lor în apariţia şi consacrarea normelor juridice internaţionale, concretizat în clasificarea: a) izvoare principale – în această categorie fiind cuprinse tratatele internaţionale şi cutuma internaţională; b) izvoare subsidiare (auxiliare)- hotărârile instanţelor judecătoreşti, legislaţia naţională a statelor, unele acte ale organizaţiilor interguvernamentale.

După criteriul formei concrete de exprimare distingem: a) izvoare exprese – tratatele internaţionale şi b) izvoare tacite – cutumele internaţionale.

 

IZVOARELE PRINCIPALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

TRATATUL

Tratatul este un acord încheiat în scris între subiectele de drept internaţional (în special între state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale) şi guvernat de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa (art. 2 din Convenţia de la Viena din 1969). Este cel mai important instrument în relaţiile internaţionale, fiind cadrul juridic al acestora şi modalitatea principală de creare a normelor dreptului internaţional. Tratatul stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi. De aceea, este importantă distincţia între tratatele – legi şi tratatele – contract.

Distincţia între tratatele – legi şi tratatele – contract

Tratatele – legi ar fi izvoarele de drept cu caracter multilateral, care determină direct formarea dreptului internaţional, stabilesc norme juridice ce reglementează raporturi cu un anumit grad de “generalitate”.

Tratatele – contract ar fi dispoziţii cu caracter “contractual” care acţionează indirect asupra formării dreptului internaţional, realizând operaţii juridice ce vizează raporturi individuale.

Unii autori susţin că această distincţie nu se justifică pentru că toate tratatele stabilesc reguli de conduită. De aici rezultă şi lipsa de utilitate, sub aspectul relevanţei asupra valorii juridice a tratatelor, a distincţiei între tratate multilaterale şi tratate cu caracter restrâns. De fapt, ar trebui făcută o distincţie între tratatele propriu-zise (generate de dreptul internaţional) şi tratatele-contract care au doar aparent forma unui tratat, conţinutul fiind de contract civil, administrativ sau comercial (un acord de împrumut, o tranzacţie de terenuri pentru o ambasadă etc.).

Avantajele tratatului faţă de cutumă: exprimare directă şi explicită; exprimare rapidă şi eficientă; forma scrisă, solemnitatea (posibilităţi mai uşoare de probă); înlătură echivocul şi conferă stabilitate relaţiilor internaţionale.

CUTUMA

Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie (o normă de drept).

Elementele cutumei sunt: a) elementul material: – practică generală (participare largă şi reprezentativă), comună unui mare număr de state; – care constă din acte repetate; – această practică este uniformă, constantă (actele repetate sunt cel puţin similare) – pot apărea diferenţe mici, neesenţiale); – relativ îndelungată (longa diuturna inveterata consuetudo – “o practică îndelungată  manifestată ca drept”). Se constată însă unele  excepţii de la aceste caractere: 1. Există şi practici locale (cutume regionale chiar între două state). Ex. dreptul de trecere prin teritoriul indian, templul Preach Vihear; 2. Factorul timp îşi pierde tot mai mult din importanţă în favoarea frecvenţei crescute a actelor care se repetă. (Societatea contemporană internaţională cunoaşte o dinamică a evoluţiei mult mai rapidă decât cu 40-50 de ani în urmă). Ex: instituţia platoului continental, regula după care abţinerea de la vot în cadrul Consiliului de securitate nu are caracter de veto etc.; b) elementul subiectiv (opinio iuris sine necessitatis): – o practică ce este considerată ca fiind obligatorie (o normă juridică); – în lipsa elementului subiectiv nu suntem în prezenţa unei norme juridice (caracterul obligatoriu este unul din cele patru caractere ale oricărei norme juridice). Exprimarea recunoaşterii caracterului obligatoriu trebuie să se manifeste prin acte determinate săvârşite cu convingerea că ele au efecte juridice. Aceste acte provin, de regulă, de la autorităţile statale cu atribuţii în domeniul politicii externe. Aceste acte constituie  dovada cutumei.

Dovada cutumei se face prin: a) practica statelor, practica diplomatică (declaraţii, corespondenţă diplomatică, instrucţiuni către diplomaţi, alte acte unilaterale ale statelor); b) tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare; c) tratate multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt părţi la acestea le recunosc şi aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele. De ex. Convenţia privind dreptul tratatelor este aplicată în practica convenţională a României, deşi ea nu este încă în vigoare, ca tratat, pentru statul român; d) tratate repetate cu conţinut asemănător; e) rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale; f) hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale; g) legi şi practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante.

CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Codificarea dreptului internaţional se defineşte ca fiind sintetizarea, sistematizarea şi ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor cutumiare de drept internaţional public. Prin codificare, normele cutumiare devin norme juridice convenţionale.

Tipuri: 1. Neoficială (făcută de către doctrinari sau diferite instituţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, având de regulă caracter de lege ferenda); 2. Oficială (realizată de state).

Codificarea se realizează astăzi, în principal sub egida ONU. Conform art. 13 alin. (1 lit.a) din Cartă, Adunarea Generală are obligaţia “să încurajeze dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea sa”.

În acest scop s-a creat Comisia de Drept Internaţional (1947), compusă din 34 de specialişti desemnaţi de Adunarea Generală şi funcţionând în nume propriu. Comisia desemnează raportori speciali pentru fiecare subiect. Relaţia cu guvernele ONU se va face prin intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoaşterea observaţiilor lor, respectiv prin dezbateri în cadrul Comisiei a V-a juridice a Adunării Generale a ONU.

De asemenea, s-a creat Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (1966) – UNCITRAL -, compusă din 36 de membri, reprezentanţi ai statelor.

Rezultatele activităţii de codificare sunt: a) neconvenţionale – crearea (mai ales de către UNCITRAL) a unor reguli în materie arbitrală; b) convenţionale – cele patru convenţii ale dreptului mării (Geneva, 1958), cele două Convenţii asupra relaţiilor diplomatice şi consulare (Viena, 1961 şi 1963), Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie (New York, 1968), Convenţiile privind dreptul tratatelor (Viena 1969 şi 1986), Convenţia privind misiunile speciale (1969), cele două Convenţii privind succesiunea statelor (Viena, 1978 şi 1983) etc.

În anul 1997 a fost adoptată Convenţia privind folosirea cursurilor de apă  în alte scopuri decât navigaţia, iar în 1998, în urma Conferinţei plenipotenţiarilor  de la Roma (în iunie), Statutul Curţii Penale Internaţionale, la redactarea cărora Comisia a avut o contribuţie foarte importantă.

IZVOARELE SUBSIDIARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL.                                 NORMELE  IUS COGENS

 

IZVOARELE SUBSIDIARE

Dacă tratatul şi cutuma sunt considerate izvoarele principale ale dreptului internaţional, celelalte sunt izvoarele subsidiare.

Principiile generale de drept “recunoscute de naţiunile civilizate”, această sintagmă a dat naştere la multe controverse. Art. 38 alin (1) pct.c. prevede principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate printre modalităţile aplicate de CIJ pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse.

Cu privire la natura principiilor generale de drept, prevalează caracterizarea lor ca principii acceptate pe plan intern şi făcând parte din dreptul naţional al tuturor statelor.  Unii autori au interpretat textul în sensul că ar fi vorba despre principii comune atât ordinii juridice interne, cât şi ordinii juridice internaţionale (de ex. principiul şi întinderea reparării actului ilicit, autoritatea lucrului judecat, nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză, Nemo iudex sine actor). Alţi autori, luând în considerare începutul art. 38 din Statutul CIJ (Curtea soluţionează conform dreptului internaţional litigiile care-i sunt supuse spre soluţionare”) interpretează această sintagmă referindu-se la principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Principiile generale de drept sunt necesare îndeosebi pentru “acoperirea” lacunelor dreptului internaţional şi ar putea fi folosite în pregătirea codificării dreptului internaţional sau în interpretarea tratatelor. Principiile generale de drept nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

 

Hotărârile instanţelor internaţionale judecătoreşti şi arbitrale şi doctrina (mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept internaţional)

Hotărârile instanţelor judecătoreşti: a) nu sunt considerate precedente (ca în dreptul anglo-saxon) pentru că nu au valoare obligatorie decât între părţi şi cu privire la cauza soluţionată); b) sunt mijloace de constatare a unor norme juridice de drept internaţional, de interpretare şi aplicare a acestora; c) din caracterul de mijloc de constatare rezultă calitatea hotărârii judecătoreşti sau arbitrale internaţionale de posibil element material (dovadă) a formării (existenţei) cutumei; d) judecătorul internaţional aplică, printr-o operaţiune intelectuală, dreptul existent la situaţia concretă, ceea ce exclude invocarea de reguli exterioare dreptului deja existent; e) pentru justificarea teoriei judecătorului – legiuitor s-a invocat teoria lacunelor dreptului internaţional. De fapt, în caz de lacune, judecătorul internaţional aplică fie principiile fundamentale ale dreptului internaţional, fie principiile specifice, fie judecă pe bază de echitate, aplicând regulile consacrate în principiile generale de drept.

Doctrina “autorilor celor mai calificaţi ai diferitelor naţiuni”: a) rolul doctrinei în formarea dreptului internaţional s-a cam “diluat”. Ea face în principal o operă critică, analizează şi sintetizează, fără competenţa de a elabora dreptul internaţional; b) se realizează fie prin lucrările specialiştilor, fie prin activitatea organismelor, institutelor abilitate (Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional, Comisia Europeană de la Veneţia pentru Democraţie prin Drept etc.); c) un anumit rol îl au opiniile individuale sau separate ale judecătorilor CIJ, publicare în documentele Curţii.

Actele unilaterale (nu sunt prevăzute de art. 38 al Statutului CIJ) – prin acestea înţelegându-se actul săvârşit de către un singur subiect  de drept internaţional, care este susceptibil să producă efecte juridice în raporturile internaţionale, fie angajând subiectul de la care emană, fie creând drepturi sau obligaţii pentru alte subiecte de drept internaţional.

Caracteristicile sunt următoarele: a) manifestare de voinţă a unui singur subiect de drept internaţional; b) independenţă faţă de alte manifestări de voinţă; c) producerea de efecte juridice. Produc efecte mai ales pentru subiectele care le emit şi pot reprezenta elemente materiale în formarea cutumei. Autorii care nu le consideră izvoare de drept internaţional argumentează cu contradicţia între caracterul unilateral şi fundamentul dreptului internaţional (acordul de voinţă).

Actele unilaterale ale statelor: Categorii:

a)      notificarea – este actul solemn prin care un stat aduce la cunoştinţa unuia sau mai multor state un fapt determinat care produce efecte juridice (declaraţie de război, de neutralitate, de succesiune la un tratat). Un regim deosebit îl are declaraţia facultativă de acceptare a jurisdicţiei obligatorii a CIJ (act unilateral, dar care se integrează unui sistem convenţional – Statutul Curţii, de care nu poate fi detaşat);

b)      recunoaşterea – este manifestarea de voinţă a unui subiect de drept internaţional prin care se consideră legitimă o stare de lucruri, o pretenţie anume sau constată o situaţie nouă ori opozabilitatea faţă de el a unor acte juridice ale altui stat. Poate avea efecte constitutive (recunoaşterea unei cutume) sau declarative (recunoaşterea unui stat/guvern);

c)      protestul – este manifestarea de voinţă prin care un stat nu recunoaşte ca legitimă o pretenţie, o conduită sau o situaţie dată (actul contrar recunoaşterii). Prin protest, statul îşi prezervă nişte drepturi în raport cu revendicările altui stat sau cu o regulă cutumiară în formare;

d)     renunţarea – este actul unilateral care are ca obiect abandonarea, de bună voie, a unui drept;

e)      promisiunea – este un act unilateral ce poate da naştere unor drepturi noi în profitul terţilor.

Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale

Aceste acte au de regulă caracter de recomandare (nu impun obligaţii statelor), deci nu sunt izvor de drept. Dacă se face însă diferenţa între:

a)      actele ce se referă la structura şi funcţionarea organizaţiei (dreptul intern al organizaţiei), de exemplu Regulile de procedură – ele sunt obligatorii;

b)      actele care se adresează statelor membre – forţa lor depinde de Statutul (Carta) Organizaţiei. De exemplu: deciziile Consiliului de Securitate conform Cartei ONU sau deciziile Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe (care se adoptă prin consens şi sunt obligatorii)conform Cartei Organizaţiei de Cooperare Economică a Mării Negre, semnată în iunie 1988, la Yalta.

Carta ONU prevede că Adunarea Generală poate face recomandări statelor. Declaraţiile Adunării Generale a ONU au fost deseori încorporate şi dezvoltate în tratate ulterioare (de ex. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în cele două Pacte din 1966). Valoarea juridică a acestor Rezoluţii (Declaraţii) adoptate de Adunarea Generală a ONU sunt: a) o valoare de constrângere moral-politică pentru statele care au votat “pentru”; b) dacă reiau norme juridice ale unui tratat existent, ele nu creează drept; c) dacă încearcă stabilirea de noi norme de conduită – reprezintă elemente în formarea cutumei.

Legislaţia internă şi hotărârile judecătoreşti interne – exprimă voinţa unui singur stat şi pot fi elemente în procesul e formare a cutumei dacă mai multe state emit legi interne cu reglementări asemănătoare (dovezi ale practicii ce reprezintă o normă cutumiară de drept internaţional). De ex. instituţia platoului continental (s-a cristalizat prin practici unilaterale ale statelor, inclusiv acte legislative interne), dreptul de azil etc.

Echitatea – nu constituie un izvor de drept propriu-zis. Se pretinde că ar fi un izvor subsidiar cu rolul de adaptare a normei la situaţii individuale, de completare a lacunelor sau de înlocuire a aplicării dreptului. Ar putea fi definită ca o modalitate procedurală care permite aplicarea unui ansamblu de principii şi idei cu ajutorul cărora să se poată face distincţie între just şi injust în ordinea juridică internaţională.

Funcţiile echităţii sunt: a) funcţia moderatoare (adaptarea normei la particularităţile unei speţe date) – soluţia infra legem permite neaplicarea normelor care ar duce la rezultate anormale sau nerezonabile în caz de aplicare automată); b) funcţia supletivă (completarea unor lacune ale dreptului) – soluţia praeter legem; c) funcţia politică (refuzul de aplicare a legii considerate nedrepte) – soluţia contra legem – care este cea mai controversată: mulţi autori susţin că achitatea nu se poate plasa în afara dreptului.

Există o serie de riscuri în aplicarea echităţii: a) stabileşte excepţii de la normele de drept internaţional. Statele sunt tentate să invoce echitatea pentru a da o aură re respectabilitate excepţiilor pe care le folosesc în beneficiul interesului. Respectul dreptului internaţional este slăbit; b) este subiectivă. Deseori echitatea poate fi definită prin raportare la un anumit sistem moral (deseori sistemul de drept internaţional căruia îi aparţine judecătorul care soluţionează după echitate poate juca un rol foarte important). Or, societatea internaţională este un teren  unde multe ideologii şi interese antagonice se înfruntă. Consecinţa: disputele devin mai greu de soluţionat pe o bază obiectivă. De aici rezultă riscul pentru curţile internaţionale de a fi acuzat de părtinire; c) Poate duce,  ca urmare a diminuării încrederii în sistemul jurisdicţional internaţional, invers proporţional cu frecvenţa aplicării ei, la scăderea numărului de cazuri deduse în faţa instanţelor internaţionale.

 

NORMELE IUS COGENS

Sunt definite în Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor ca norme imperative ale dreptului internaţional general, norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, norme de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu pot fi modificate decât printr-o normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter” (art. 53). Existenţa ius cogens sugerează ideea unei “ordini publice a comunităţii internaţionale”.

Caractere: a) norme ale dreptului internaţional general (cu valoare universală) – un tratat bilateral nu poate fi ius cogens; b) norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională de state în ansamblul său; c) norme de la care nu se poate deroga.

Norma imperativă se deosebeşte deci de normele dispozitive (de la care se poate deroga). Art. 53 (prima parte) şi art. 64 arată că dacă un tratat este contrar unei norme imperative la momentul încheierii sale sau dacă în timpul existenţei sale apare o normă imperativă cu care este în conflict, tratatul este nul sau devine nul. În marea lor majoritate, normele dreptului internaţional sunt dispozitive – părţile pot deroga de la ele, în relaţiile lor, prin acordul lor de voinţă.

Trebuie făcută distincţia între derogare – încălcare: Încălcarea oricăror norme, fie imperative, fie dispozitive este interzisă; de la normele dispozitive este permisă derogarea; de la normele imperative este interzisă atât derogarea cât şi încălcarea lor; derogarea se realizează prin acordul de voinţă al statelor, încălcarea este, ca regulă, un act unilateral.

Normele imperative nu sunt totuşi imuabile, ele pot fi modificate prin norme cu acelaşi caracter (ius cogens). Normele imperative nu trebuie confundate cu normele incompatibile ale unor tratate succesive. Ius cogens nu reprezintă un izvor distinct de drept internaţional. Normele imperative se desprind din tratat (tratatul multilateral general) şi cutumă (sunt excluse cutumele regionale, locale).

Criteriile de recunoaştere a normelor ius cogens propuse de doctrină sunt: a) importanţa valorilor protejate; b) caracterul esenţial al normei pentru ansamblul statelor; c) relaţia normei în discuţie cu obiectivele fundamentale ale dreptului internaţional; d) criterii tehnice (art. 20 Pactul Societăţii Naţiunilor, art. 103 Carta ONU – după alţi autori este vorba despre incompatibilitate).

Comisia de Drept Internaţional nu a reuşit să ajungă la consens pentru stabilirea unei enumerări exhaustive a normelor imperative. Soluţia cea mai eficientă ar fi examinarea caz cu caz. Doctrina a propus, ca norme imperative, următoarele: principiile Cartei ONU; drepturile elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, sclaviei, discriminării rasiale, respectarea normelor de drept internaţional umanitar); normele care se referă la drepturi în general recunoscute

tuturor membrilor comunităţii internaţionale (de ex. libertatea mărilor şi a spaţiului cosmic).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL  2

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

 

 

Se apreciază că termenul de subiect de drept internaţional este folosit “în mod obişnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internaţional, este apt să fie titular de drepturi internaţionale, să fie legat de obligaţii internaţionale şi să aibă acces la procedurile internaţionale”, desemnând, pe scurt, pe “cel căruia i se adresează regulile de drept internaţional pentru a-i impune direct sau să-i atribuie drepturi”.

Analizând aceste opinii putem constata că elementele definitorii ale subiectului de drept internaţional public sunt următoarele:

a)             calitatea de titular de drepturi şi obligaţii internaţionale, concretizată în posibilitatea de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de a-şi asuma şi îndeplini direct obligaţii, în cadrul raporturilor juridice internaţionale, în conformitate cu dreptul internaţional public; b)aptitudinea de a participa la crearea normelor de drept internaţional public, fie pe calea cutumiară – prin practica lor generală, constantă şi repetată, fie pe cale convenţională – prin acorduri scrise; c) capacitatea de a avea acces direct la procedurile jurisdicţionale internaţionale, pentru a-şi apăra drepturile stabilite de dreptul internaţional; d) aptitudinea de a participa la apărarea dreptului internaţional public, prin acţiuni coercitive desfăşurate individual sau în colectiv; e) aptitudinea de a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale guvernamentale ca membri cu drepturi depline, ori numai în calitate de observatori (situaţia popoarelor care-şi exercită dreptul la autodeterminare).

Aceste elemente sunt caracteristice în mod gradual subiectelor de drept internaţional public, ceea ce determină mai multe categorii de subiecte şi le diferenţiază. Totalitatea acestor elemente definitorii alcătuiesc personalitatea juridică internaţională; în măsura în care entităţile participante la viaţa internaţională o au, acestea devin subiecte ale dreptului internaţional public.

Sintetizând, definim subiectele dreptului internaţional public ca fiind entităţile cu personalitate juridică internaţională, concretizată în aptitudinea lor de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de a-şi asuma şi îndeplini direct obligaţii în cadrul raporturilor juridice internaţionale, aptitudine izvorâtă din calitatea lor de creatoare, destinatare şi apărătoare ale dreptului internaţional public.

Următoarele entităţi sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional public:

1.      Statul, ca subiect primar şi cu personalitate deplină, cu o poziţie dominantă în ansamblul subiectelor de drept internaţional.

2.  Organizaţiile internaţionale guvernamentale (organizaţii interguvernamentale), dar numai dacă şi în măsura în care statele care le-au creat le recunosc personalitatea juridică internaţională. De aceea, ele sunt considerate ca subiecte derivate din acordul de voinţă al statelor membre şi limitate la competenţele pe care statele le-au acordat prin statutul lor.

3.  Popoarele sau naţiunile care luptă pentru eliberare de sub dominaţie colonială sau ocupaţie străină/ori împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului lor la autodeterminare şi de a dispune de ele însele. Acestea sunt subiecte limitate şi tranzitorii, până la constituirea lor ca state suverane, moment în care devin subiecte depline ale dreptului internaţional.

Statul

Statul este subiectul direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populaţie, dezvoltare.

Calitatea de subiect de drept internaţional este rezultatul suveranităţii statului. Statele sunt singurele subiecte de drept internaţional ce deţin atributele suveranităţii. Suveranitatea este baza politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional.

Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal trebuie să întrunească următoarele elemente:

1.             Populaţia – reprezentată de o comunitate umană permanentă care să aibă capacitatea de a subzista  prin propriile resurse. Statul apare astfel ca expresie şi personalizare a unui grup uman. Relativitatea acestei condiţii constă în faptul că populaţiile statelor, din punct de vedere cantitativ, dar şi calitativ, sunt foarte diferite. Deşi privită ca o condiţie a existenţei statului, populaţia nu este supusă unor criterii determinative din punct de vedere al dreptului internaţional public. Putem reţine un aspect important, faptul că dreptul internaţional public consacră dreptul popoarelor sau naţiunilor de a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran. Aceasta înseamnă că o populaţie care răspunde criteriilor de definire a poporului sau naţiunii poate să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să se organizeze ca stat, fără consideraţii de ordin cantitativ sau calitativ.

2.             Teritoriul –este un element prin care statul se înfăţişează ca un “repartitor de spaţii”. În dreptul internaţional public, toate spaţiile capătă sens numai prin raportare la stat: unele sunt supuse suveranităţii statelor (teritoriul de stat), altele nefiind supuse aproprierii statelor. Spaţiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul de stat reprezintă un element-condiţie esenţial pentru existenţa grupului uman organizat politic în stat şi pentru exercitarea prerogativelor suveranităţii în planul realităţilor interne (supremaţia statului). Inexistenţa teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul de organizare politică, populaţia fără un spaţiu propriu, în care să dispună de ea însăşi, fiind în imposibilitate de a se constitui ca stat.

3.             Guvernul – este condiţia care dă expresie concretă organizării politice a grupului, autoritatea politică prin care populaţia se organizează în interior şi prin care relaţionează cu alte entităţi cu personalitate internaţională. Guvernul conferă identitate internaţională entităţii pe care o reprezintă, cu condiţia inexistenţei unei alte autorităţi asupra aceleiaşi populaţii şi aceluiaşi teritoriu (exclusivitatea şi efectivitatea puterii). Această realitate presupune existenţa unui aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri şi reguli politico- administrative. Pentru dreptul internaţional public nu are importanţă forma de organizare statală şi legitimitatea guvernului ca exponent al statului. Guvernul rămâne în planul realităţilor internaţionale doar exponentul concret al societăţii organizate politic în stat, pe un teritoriu determinat, mai ales că recunoaşterea internaţională a statelor (implicit a guvernelor) nu are un caracter constitutiv, ci unul declarativ.

4.             Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state – această condiţie, aşa cum a fost  formulată în 1933, a pierdut, în parte, conotaţiile iniţiale.

Competenţa statelor

Prin competenţă  a statului înţelegem capacitatea acestuia de a exercita anumite atribuţii, de a decide cu privire la exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor care-i sunt proprii în virtutea personalităţii sale juridice. Putem discuta despre competenţe interne şi competenţe internaţionale ale statului ca subiect al dreptului internaţional.

Competenţele interne, consacrate în virtutea principiului suveranităţii statului, sunt concretizate în:

a)             competenţa materială (ratione materiae) a statului, care presupune capacitatea şi dreptul acestuia de a-şi alege şi organiza liber sistemul politic, economic şi social, de a-şi stabili legile şi regulamentele interne pe baze suverane, cu respectarea principiului neintervenţiei în afacerile sale interne. Dreptul internaţional public poate influenţa considerabil aceste prerogative, prin angajamentele pe care statul şi le asumă liber prin tratate, ştiut fiind că statele nu pot invoca legile interne pentru a nesocoti tratatele internaţionale la care sunt părţi contractante;

b)             competenţa personală (ratione personae) a statului reprezintă capacitatea statului de a stabili regulile pentru guvernarea relaţiilor dintre proprii cetăţeni, dintre aceştia şi stat. Este vorba despre reglementarea cetăţeniei, care este de competenţa exclusivă a statului, a drepturilor şi obligaţiilor propriilor cetăţeni, precum şi a protecţiei acestora atunci când se află în străinătate. Şi sub acest aspect, dreptul internaţional public  poate influenţa comportamentul statelor în raport cu proprii cetăţeni, prin normele internaţionale acceptate de stat, care vizează protecţia fiinţei umane, mergând uneori până la impunerea unei conduite obligatorii (de ex. deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului);

c)             competenţa teritorială (ratione loci) a statului, concretizată în capacitatea acestuia de a acţiona în propriul teritoriu delimitat prin frontiere stabilite conform tratatelor internaţionale. Competenţa teritorială este generală, deplină şi exclusivă, ceea ce înseamnă că statul are plenitudinea capacităţilor sale interne- legislative, executive şi jurisdicţionale-, în raport cu toate persoanele care se află pe teritoriul său, inclusiv persoanele străine (cetăţeni străini sau apatrizi). Ea presupune că un stat nu poate exercita acte de autoritate pe teritoriul altui stat (extrateritorialitate), legile sale având efecte numai în limitele propriului teritoriu.

Competenţa internaţională a statelor este definită drept capacitatea juridică recunoscută sau conferită unui stat de a face un act, de a lua o decizie. Competenţa internaţională a statului este exprimată în drepturile şi obligaţiile acestuia, aşa cum rezultă din reglementările de drept internaţional public şi din alte documente internaţionale.

Drepturile şi obligaţiile statelor, identificate de doctrină şi care se regăsesc şi în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1974, sunt:

1. Drepturi: la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, la integritate teritorială şi la inviolabilitatea frontierelor, la egalitate suverană cu celelalte state, egalitatea în drepturi, de a participa la tratate internaţionale şi la dezvoltarea dreptului internaţional public, acces la procedurile jurisdicţionale internaţionale, la legitimă apărare, de a avea acces la descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, la dezvoltare şi progres, la cooperare etc.

2. Obligaţii: de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială, de a rezolva toate conflictele pe cale exclusiv paşnică, de a îndeplini cu bună-credinţă angajamentele asumate prin tratatele internaţionale, de a respecta deciziile instanţelor cărora lea- supus diferendele spre rezolvare, de a proteja mediul etc.

Tipurile de state sunt: uniunea personală; uniunea reală; confederaţia; federaţia; asociaţia de state; statele dependente şi protectoratele. Se mai discută şi problema unei categorii distincte de state: mini-statele. Însă, sunt foarte greu de stabilit limitele precise în funcţie de care să se includă un stat în această categorie.

Neutralitatea statelor

În privinţa neutralităţii statelor se disting următoarele tipuri de neutralitate consacrate juridic:

1. Iniţial exista neutralitatea ocazională (poziţia unui stat care nu participă la un război).Statul neutru trebuie să se supună următoarelor cerinţe: a) abţinerea (de a nu participa în nici un fel la ostilităţi); b) prevenirea (de a împiedica desfăşurarea oricărei operaţiuni pe teritoriul său); c) imparţialitatea (a trata în mod egal părţile în conflict).

2. În secolul al XIX-lea apare neutralitatea permanentă (atât în timp de pace, cât şi de război – o opţiune de durată). Neutralitatea permanentă presupune şi unele obligaţii suplimentare de comportament faţă de cele trei amintite mai sus.

3. După Pactul Briand- Kellogg şi Carta ONU, care interzice folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa, neutralitatea devine diferenţiată (statul neutru are obligaţia de a sprijini pe cei ce duc războiul de autoapărare, de a acţiona împotriva agresorului, desigur, în afara războiului).

Căile de obţinere a neutralităţii sunt: acte interne (declaraţii, dispoziţii constituţionale, legi speciale) şi acte internaţionale (tratate de recunoaştere şi garantare). Principalul drept al statului neutru este cel de autoapărare individuală şi colectivă şi de a cere ajutor şi de a fi ajutat atunci când statutul neutru este încălcat.

Statele neutre sunt: Elveţia (unilateral – încă din 1648; internaţional din 1815; reconfirmată prin Tratatele de pace din 1919). Nu este membru ONU, ci observator; Austria (intern- o lege constituţională; internaţional – Tratatul de stat cu Austria, semnat la 15 mai 1955). Este membră ONU din decembrie 1955, este membru UE; Laos– (intern – declaraţia guvernului din 9 iulie 1962, internaţional – Declaraţia asupra neutralităţii Laosului, 23 iulie 1962, Geneva); Malta –(Actul Final al Conferinţei de la Madrid, 1983, a CSCE ia act de declaraţia Maltei privind neutralitatea sa permanentă din 1979, membră UE.

Alte tipuri de neutralitate:

a) Neutralitatea pozitivă (fără un statut juridic precizat) desemnează participarea la mişcarea de nealiniere (neparticiparea la blocuri sau alianţe militare);

b)Neutralitatea activă –(fără consacrare juridică) desemnează anumite opţiuni de politică externă ale unor state mici (de ex. Suedia, Finlanda), în perioada “războiului rece”, în vederea promovării intereselor lor specifice.

În doctrină s-a discutat şi problema compatibilităţii statutului de neutralitate cu calitatea de membru ONU.

Recunoaşterea internaţională a statelor

Recunoaşterea internaţională este actul unilateral al statului prin care constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional sau a altor categorii (guvern, naţiune care luptă pentru independenţă sau insurgenţii într-un război civil), manifestându-şi dorinţa de a stabili cu ele relaţii oficiale.

Problema recunoaşterii statelor se pune în situaţia apariţiei unui nou stat, respectiv dacă statele existente îl acceptă sau nu ca subiect de drept internaţional. Apariţia de noi state este un proces continuu şi un rezultat fie al dezmembrării unui stat (cazul Cehoslovaciei şi al URSS), fie al separării unor părţi dintr-un stat (cazul Iugoslaviei), fie al grupării (unirii) unor state într-un nou stat (cazul Germaniei).

Recunoaşterea este un act unilateral prin care un stat constată existenţa unor fapte, acte sau situaţii ce pot avea consecinţe asupra drepturilor, obligaţiilor sau intereselor sale. Recunoaşterea unui stat este actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice unui stat) ia act de apariţia acestui nou subiect de drept) şi îşi exprimă voinţa de a-l considera membru al comunităţii internaţionale.

Modalităţi ale recunoaşterii sunt: note diplomatice, declaraţii de recunoaştere, mesaje, telegrame de felicitare, tratate bi- sau multilaterale. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene a dezvoltat noi elemente privind recunoaşterea, astfel că statele care candidează pentru recunoaştere trebuie:

a)             să respecte prevederile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris, pentru o nouă Europă privind statul de drept, democraţia şi drepturile omului; b) să garanteze drepturile grupurilor etnice şi ale minorităţilor; c) să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care nu pot fi modificate decât prin mijloace paşnice şi acord comun; d) să-şi asume toate angajamentele relevante referitoare la dezarmare şi neproliferare nucleară, precum şi la stabilitatea şi securitatea regională; e) să reglementeze prin acord, inclusiv prin recurgere la arbitraj (dacă este cazul) toate problemele privind succesiunea statelor şi disputele regionale.

Există în doctrină o controversă între opinia care susţine că recunoaşterea statelor are un caracter constitutiv şi opinia care afirmă că recunoaşterea are un caracter pur declarativ.  Recunoaşterea ar avea, în realitate, un dublu efect: declarativ (în privinţa existenţei noului stat care, ca urmare a întrunirii elementelor sale, se bucură  de toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional general) şi constitutiv (în privinţa opozabilităţii acestei existenţe faţă de statul care a făcut recunoaşterea).  Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admiterea sa într-o organizaţie internaţională nu echivalează în principiu cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din partea altor state. De asemenea, aceeaşi concluzie se impune şi în cazul participării sale la un tratat multilateral general.

Practica statelor a consacrat în timp mai multe tipuri ale recunoaşterii internaţionale a statelor. Astfel, după efectele pe care le produce, recunoaşterea poate fi: de fapt (de facto), care are un caracter provizoriu, ceea ce înseamnă că efectele ei se limitează doar la relaţii consulare şi poate fi retrasă; de drept (de iure), care este definitivă. Numai acest tip de recunoaştere permite stabilirea de relaţii diplomatice între statul recunoscut şi cel care recunoaşte.

Potrivit formei, recunoaşterea internaţională a statelor poate fi: tacită, aceasta se deduce din conduita statului care recunoaşte, concretizată în acte care privesc direct noul stat, de ex., încheierea unui tratat între ele; expresă, când de la statul  care recunoaşte emană un act individual  care consacră expres recunoaşterea, precum o declaraţie, o notă diplomatică etc.

 

Recunoaşterea internaţională a guvernelor

Recunoaşterea internaţională a guvernelor este un act unilateral al statelor, prin care, în mod individual, acestea recunosc un nou guvern apărut într-un stat recunoscut. De regulă, recunoaşterea statelor include şi actul recunoaşterii guvernelor. Totuşi, sunt situaţii când într-un stat recunoscut apare un nou guvern, pe altă cale decât cea constituţională, specifică, de exemplu în cazul revoluţiilor (guvernele de facto), şi atunci se pune problema recunoaşterii noilor guverne.

Modalităţile şi tipurile recunoaşterii guvernelor sunt similare cu cele ale recunoaşterii statelor (de facto sau de jure, tacită sau expresă).

Criteriile recunoaşterii guvernelor sunt: a) stabilitatea; b) exercitarea efectivă a autorităţii asupra unei părţi însemnate sau a întregului teritoriu; c) sprijinul majorităţii populaţiei; d) capacitatea de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

Doctrinele recunoaşterii guvernelor sunt: a) doctrina Jefferson (1792) recunoaşte orice guvern format în conformitate cu voinţa poporului; b) doctrina Tobar (1907 şi 1923) refuza recunoaşterea unui guvern ajuns la putere prin revoluţie sau război civil până când ţara nu este reorganizată în forme constituţionale pe bază de alegeri libere; c) doctrina Estrada (1930) afirma că recunoaşterea noilor guverne ar reprezenta un amestec în treburile interne ale statelor în cauză (nici un guvern nu are dreptul de a se pronunţa asupra legitimităţii altui guvern).

Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale, indiferent dacă acestea duc sau nu la apariţia unor noi state: a) fuziune sau absorbţie într-un singur stat; b) dezmembrarea unui stat; c) separarea sau succesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat separat); d) transferul de teritoriu.

Succesiunea statelor se poate defini ca fiind o substituţie a unui stat cu alt stat (o substituţie de suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, în privinţa tratatelor, bunurilor şi datoriilor sale, întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiind stabilită în mod suveran de statul succesor. În această materie există două convenţii internaţionale:

1. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrată în vigoare la 6 noiembrie 1996;

2. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (1983), neintrată în vigoare.

Succesiunea la tratate: a) în cazul fuziunii şi dezmembrării, ca regulă generală, operează continuitatea tratatelor, afară de situaţia în care au intervenit alte înţelegeri între părţi sau când aplicarea tratatelor ar fi incompatibilă cu scopul şi obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale. Ele operează numai cu privire la teritoriul pentru care au fost încheiate sau la întregul teritoriu numai cu asentimentul statului succesor şi în urma înţelegerii părţilor; b) în cazul transferului, tratatele încheiate de statul cedent încetează să producă efectele pe teritoriul cedat, iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să-şi producă efecte pe acest teritoriu. Tratatele încheiate cu privire la teritoriul cedat, de regulă, îşi păstrează valabilitatea. Ca regulă generală, tratatele politice dispar, cele tehnice sunt păstrate.

Succesiunea la organizaţiile internaţionale – De regulă, statul nou nu devine membru al organizaţiei internaţionale decât devenind parte la tratatul constitutiv al acesteia, în urma manifestării de voinţă exprese în acest sens şi a desfăşurării procedurilor prevăzute de actul constitutiv privind primirea de noi membri.

În cazul Rusiei, această regulă nu s-a aplicat, ea fiind considerată continuatoarea fostei URSS la calitatea de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. În cazul Iugoslaviei, problema succesiunii sale la ONU a fost soluţionată prin admiterea sa, la 1 noiembrie 2000, în organizaţie, în urma solicitării noului preşedinte iugoslav democratic ales în luna septembrie şi a parcurgerii procedurii obişnuite de admitere.

Succesiunea la bunuri şi arhive – regula este că se transmit gratuit şi integral statului succesor indiferent de locul unde se află.

Succesiunea la datorii – dacă statul anterior nu mai există, de regulă, el rămâne debitor; dacă statul anterior a dispărut: a) se preiau datoriile de către statul succesor sau statele succesoare, proporţional cu mărimea teritoriului, populaţiei etc.; b) nu se preiau datoriile odioase. În cazul transferului de teritoriu, se preiau numai datoriile localizabile.

Situaţii deosebite au existat în cazul:

a)             statelor formate în urma destrămării sistemului colonial – tratatele incompatibile (care instituiau tutela sau protectoratul) nu au fost preluate. S-au încheiat acorduri de succesiune, au fost folosite declaraţii unilaterale, aderări în nume propriu sau renegocieri de tratate anterioare (s-a considerat că statul nou creat este liber să decidă care obligaţii ce decurg din tratatele anterioare sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu dreptul său la autodeterminare); -bunurile au fost preluate integral şi gratuit; – datoriile localizabile au fost preluate. Problema datoriilor a fost reglementată prin acorduri cu metropola;

b)             fostelor state socialiste – ele nu erau, de regulă, noi subiecte de drept, dar s-au prevalat de acest argument pentru a selecta tratatele convenabile caracterului şi intereselor (economice) ale acestor state; – bunurile au fost preluate integral; – datoriile considerate ostile poporului sau intereselor statului socialist au fost suspendate.

 

 

 

 

ASPECTE PRIVIND POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Populaţia statelor

În planul relaţiilor internaţionale, populaţia statelor este grupul uman organizat politic pe un teritoriu determinat, expresia juridică a acesteia fiind statul (ca personalizare a grupului). Cantitativ, populaţia nu interesează dreptul internaţional public, ci politica statelor din punct de vedere demografic sau al migrării, chestiuni care au influenţe asupra identităţii şi stabilităţii sociale. Din punct de vedere calitativ, populaţia este legată determinativ de interiorul statului. Dar, statele prin angajamentele lor internaţionale, sunt obligate să stabilească norme juridice interne care să reglementeze diversele relaţii dintre cei care alcătuiesc populaţia lor, dreptul internaţional având un rol important din acest punct de vedere.

Dreptul internaţional public contemporan, ca şi doctrina juridică, asociază statul, ca subiect de drept internaţional, cu populaţia sau naţiunea, deşi nu există o suprapunere între populaţia statului şi popor sau naţiune. Identificarea poporului sau naţiunii (ca grup uman organizat politic) cu statul poate fi acceptată într-un sens foarte larg dar imprecis, pentru că ea nu explică existenţa  şi poziţia pe teritoriul statului a străinilor sau a unor grupuri umane minoritare cu altă identitate.

Popoarele sau naţiunile sunt privite de dreptul internaţional public mai ales din perspectiva egalităţii lor în drepturi şi a dreptului lor de a dispune de ele însele – dreptul la autodeterminare- ceea ce a dus la recunoaşterea calităţii lor  ca subiecte de drept internaţional atunci când îl exercită. Strâns legat de populaţia statelor, ca ansamblu de fiinţe umane socotite cu valori supreme, s-a conturat o ramură distinctă a dreptului internaţional public – dreptul drepturilor omului – care reprezintă o realitate şi o preocupare dintre cele mai importante, formulată chiar ca principiu fundamental.

Atât poporul cât şi naţiunea, deşi nu coincid cu populaţia statelor, sunt forme de comunitate umană care interesează societatea internaţională şi dreptul internaţional din perspectiva dreptului lor de a se constitui ca state suverane. Existenţa pe lângă popor sau naţiune a unor grupuri minoritare cu altă identitate etnică interesează , de asemenea, dreptul internaţional public din punct de vedere al statutului juridic al persoanelor care le alcătuiesc, deci ca regim juridic individual şi nu de grup.         Naţiunea este considerată o formă de comunitate umană caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, dar şi politică dacă este constituită ca stat (titulară a suveranităţii). În procesul constituirii lor ca state, naţiunile au cunoscut evoluţii istorice diferite, fie ca state naţionale, fie ca state multinaţionale, fie ca naţiuni fără state. La aceste situaţii care scot în evidenţă aspecte ale populaţiei în contextul procesului de constituire statală, putem adăuga şi statele fără naţiune.

Populaţia este definită ca fiind totalitatea persoanelor (cetăţeni ai statului, cetăţeni străini, apatrizi), care trăiesc pe teritoriul unui stat şi care sunt supuse jurisdicţiei sale. O altă definiţie are în vedere numai masa indivizilor legaţi de stat prin cetăţenie, chiar dacă o parte din ei se află pe teritoriul altor state. Statutul juridic al fiecărei categorii  ce formează populaţia este stabilit prin legile interne ale statului respectiv. Excepţie fac persoanele cu statut diplomatic, asupra cărora jurisdicţia statului este limitată. Unele probleme privind populaţia sunt subiectul cooperării internaţionale: drepturile omului, protecţia diplomatică, apatridia şi bipatridia, regimul juridic al străinilor, refugiaţi etc.

Dreptul fundamental al omului la cetăţenie

Cetăţenia este definită ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un stat, care generează (şi exprimă) plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre acea persoană şi statul al cărui cetăţean este. Cetăţenia exprimă apartenenţa persoanei la statul respectiv, fiind păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi cetăţeanul. Un stat nu poate să conteste altui stat dreptul de a stabili prin norme proprii regimul juridic  al cetăţeniei sale, dar nu poate fi obligat să recunoască sau să accepte consecinţele unor asemenea reguli, dacă sunt nesocotite principii generale sau norme de drept internaţional.

Cetăţeanul este un membru al statului considerat din punct de vedere al obligaţiilor şi drepturilor sale civile şi politice. Deseori, în dreptul internaţional public, se utilizează noţiunea de naţionalitate, respectiv  naţional sau resortisant, pentru a desemna această situaţie juridică.

O încercare de definire a cetăţeniei, cu valoare doctrinară de drept internaţional, întâlnim în decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, în cazul Nottebohm, dată în anul 1955, potrivit căreia, aceasta reprezintă o “legătură juridică între o persoană şi statul ei, pe baza unui fapt social de ataşare, de solidaritate efectivă de interese şi sentimente care presupun drepturi şi obligaţii reciproce”.

Dreptul internaţional public priveşte cetăţenia doar din perspectiva raporturilor internaţionale sub incidenţa cărora ar fi persoana în cauză. Astfel, instrumentele juridice internaţionale actuale pornesc de la regula potrivit căreia fiecare om are dreptul la o cetăţenie, ca un drept fundamental al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecţia statului şi de exerciţiul unor drepturi şi libertăţi proprii numai cetăţeanului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) consacră acest drept în termenii următori: ”Orice om are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia”.

Dobândirea cetăţeniei se poate face prin:

a)      naştere, după două sisteme juridice: ius sanguinis şi ius soli;

b) naturalizare (condiţionată de voinţa persoanei în cauză şi de îndeplinirea  condiţiilor de legea statului  în care se dobândeşte): – căsătorie; – rezidenţă pe teritoriul statului; – înfiere; – redobândire sau reintegrare; – opţiune; – transfer sau strămutare; – acordare.

Pierderea cetăţeniei se poate face prin renunţare sau retragere.

Conflicte de cetăţenie (ca urmare a deosebirilor existente în legislaţia diferitelor state în privinţa principiilor şi modurilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei):

a)             Bipatridia apare în principiu pe două căi: – în situaţia dobândirii cetăţeniei prin naştere pe teritoriul unui stat care aplică ius soli; – în situaţia naturalizării, dacă persoana păstrează şi vechea cetăţenie. În cazul bipatridiei pot apărea o serie de complicaţii ce rezultă fie din executarea de către cetăţean a obligaţiilor fundamentale faţă de statele al căror cetăţean este, fie în privinţa exerciţiului protecţiei diplomatice de către unul din cele două state împotriva celuilalt (caz în care practica internaţională a încercat identificarea aşa-numitei “cetăţenii dominante”).

b)             Apatridia (situaţia lipsei oricărei cetăţenii) apare: – în situaţia naşterii din părinţi apatrizi pe teritoriul unui stat care aplică “lex sanguinis”; –  în situaţia pierderii cetăţeniei iniţiale, fără dobândirea uneia noi.

Apatridul nu are obligaţiile ce rezultă din legătura juridică a cetăţeniei, fiind totodată lipsit de protecţia oricărui stat.  Apatrizii sunt obligaţi să respecte legislaţia statului de rezidenţă, având. În general, un regim similar celui acordat străinilor. Cu privire la apatrizi au fost elaborate două Convenţii: Convenţia privind statutul apatrizilor (1954) şi Convenţia pentru reducerea cazurilor de apatridie (1961).

Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul altui stat

Dreptul de protecţie este un drept suveran al statului. Pentru România, el are temei în art. 17 din Constituţie. Dreptul de protecţie se exercită în următoarele condiţii: a) existenţa legăturii de cetăţenie; b) epuizarea căilor interne de soluţionare a problemei pentru care se cere protecţie; c) persoana să nu fi săvârşit fapte cu caracter infracţional împotriva intereselor statului reclamat sau de încălcare a dreptului internaţional. Protecţia se poate acorda  şi persoanelor juridice ce au naţionalitatea statului reclamant. În unele situaţii (război, ruperea relaţiilor diplomatice, lipsa misiunilor diplomatice), un alt stat poate prelua protecţia unor cetăţeni ai unui alt stat.

 

Regimul juridic al străinilor (cetăţeni străini, apatrizi)

Străinii sunt persoanele care nu au cetăţenia statului pe teritoriul căruia se află şi sunt cetăţeni ai altui stat sau nu au nici o cetăţenie. Statele au competenţa exclusivă de a stabili prin legile lor regimul juridic al străinilor, regulile cu privire la intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul lor. Dreptul internaţional public are efecte importante asupra statutului juridic al străinilor, mai ales din perspectiva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De regulă, pe cale bilaterală, statele stabilesc cadrul juridic al exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către străini.

Conform Constituţiei României (art. 18), străinii şi apatrizii se bucură de aceleaşi drepturi, adică de “protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi alte legi”.

Obligaţiile străinilor: respectarea legilor şi reglementărilor statului pe al cărui teritoriu se găsesc, de respect şi loialitate (de a nu întreprinde acţiuni împotriva statului primitor).

Politica statelor consacră următoarele regimuri juridice pentru străini:

1.     Regimul naţional, prin care se acordă străinilor aceleaşi drepturi ca pentru cetăţenii proprii, cu excepţia drepturilor politice; în acelaşi timp, străinii nu pot avea obligaţii care sunt specifice cetăţeanului (de ex. îndeplinirea obligaţiilor militare). În acest sens, regimul juridic al străinilor în România este reglementat prin Legea nr. 123/2001.

2.             Regimul special, concretizat în acordarea anumitor drepturi prevăzute de legislaţia naţională şi de instrumentele internaţionale, în domenii determinate, precum cel diplomatic sau consular;

3.   Regimul clauzei celei mai favorizate naţiuni, acordat prin înţelegeri internaţionale, în baza căruia străinii vor beneficia de tratamentul cel mai favorabil oferit străinilor unor state terţe.

4.    Regimul mixt, care presupune o îmbinare a celor anterioare.

O regulă generală a dreptului internaţional este aceea potrivit căreia statul are dreptul de a apăra interesele cetăţenilor săi aflaţi pe teritoriul altor state, prin mijloace diplomatice şi juridice adecvate raporturilor internaţionale. Acest drept de protecţie diplomatică apare atât ca un drept al statului, în virtutea suveranităţii sale, cât şi o obligaţie corelativă a statului.

Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul altui stat se poate realiza sub forma protecţiei diplomatice şi în cadrul răspunderii internaţionale a statelor, cu respectarea următoarelor condiţii: a) persoana lezată să fie cetăţean al statului care asigură protecţia; b) persoana să fi epuizat căile de soluţionare interne ale statului care asigură protecţia; c) persoana solicitantă să nu fi desfăşurat activitate infracţională sau să fi produs prejudicii pe teritoriul statului în care se află.

Dreptul de azil

Dreptul de azil este dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activităţi politice, ştiinţifice, religioase (ce nu sunt în concordanţă cu ordinea de drept a statului respectiv). Acesta este azilul teritorial. Acordarea azilului semnifică refuzul extrădării. Dreptul de azil este un drept exclusiv al statului, nu al persoanei care îl solicită. La baza acordării azilului stau raţiuni de drept umanitar, motiv pentru care acordarea nu este apreciată ca act inamical în relaţiile dintre statul care acordă şi cel al cărui cetăţean este azilantul.

Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este apreciat  ca drept fundamental al omului, fiind prevăzut de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 14). În cadrul ONU, Adunarea Generală a adoptat în 1967 rezoluţia 2312 (Declaraţia  cu privire la azilul teritorial) în care se prevede că statele trebuie să respecte acordarea azilului de către alte state, în virtutea suveranităţii lor, inclusiv persoanelor ce luptă împotriva colonialismului, dar că el nu trebuie acordat celor care au comis crime contra păcii, de război sau împotriva umanităţii.

Azilul diplomatic constă în primirea şi protecţia acordată în localurile ambasadelor sau oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetăţeni ai acestui stat urmăriţi de propriile autorităţi sau a căror viaţă este în pericol din cauza unor evenimente interne. Azilul diplomatic nu este recunoscut ca instituţie juridică, nefiind consacrat în dreptul internaţional general. Cu toate acestea, azilul diplomatic a fost practicat în calitate de cutumă locală ori pe bază de convenţii internaţionale între unele state latino-americane (Convenţia de la Havana din 1928 sau Convenţia de la Caracas din 1954).

Expulzarea şi extrădarea

Expulzarea şi extrădarea sunt modalităţi prin care statul poate decide încetarea prezenţei străinilor pe teritoriul său.

Expulzarea este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini aflaţi pe teritoriul său să-l părăsească (de regulă pentru străini care devin indezirabili pentru fapte ce încalcă legile sau interesele statului de reşedinţă). Dreptul internaţional public  reglementează unele aspecte ale  expulzării din perspectiva evitării unor posibile abuzuri din partea statelor şi în spiritul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului precizează că “nimeni nu poate fi expulzat în mod arbitrar”.  Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului precizează că “nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, din teritoriul al cărui resortisant este” şi că “nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este”. Mai mult, Protocolul interzice expulzarea colectivă a străinilor. Protocolul nr. 7 la aceeaşi convenţie, dezvoltând regulile privitoare la expulzare, stabileşte că “Un străin care locuieşte legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii şi trebuie să aibă posibilitatea să evidenţieze motivele  care militează contra expulzării sale, să ceară să se examineze cazul său şi să apară în acest scop în faţa autorităţii competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnate de această autoritate.

Extrădarea este actul prin care un stat predă, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autorul unei infracţiuni, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată anterior. Ca regulă, cetăţenii proprii nu se extrădează. Extrădarea se poate realiza la cererea statului interesat şi poate fi acceptată sau refuzată de statul solicitat. Astfel, extrădarea presupune existenţa unei infracţiuni şi a unui acord între statul solicitant şi statul solicitat. Ca şi în cazul expulzării, statele nu-şi extrădează cetăţenii proprii. O inovaţie în acest sens a adus Statutul Curţii Internaţionale, adoptat la Roma, la 17 iulie 1998, care consacră instituţia remiterii autorilor crimelor date în competenţa Curţii. Remiterea este definită de acelaşi document ca fiind actul de predare a autorilor către Curte, spre deosebire de expulzare care este definită de acelaşi document ca fiind actul de predare a autorilor către alt stat.

Refugiaţii şi persoanele strămutate

Refugiatul este persoana care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în această ţară. Aceasta este definiţia dată de Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor din 1951 şi de Protocolul său adiţional din 1967. În 1947 s-a creat Organizaţia internaţională pentru problemele refugiaţilor, transformată, în 1951, în Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi. Refugiaţii sunt persoanele constrânse să rupă legăturile cu ţara lor de origine şi nu mai pot fi protejate de aceasta ca urmare a persecuţiei la care sunt supuse. Primele preocupări de protecţie a refugiaţilor s-au dezvoltat sub egida Societăţii Naţiunilor, strâns legate de activitatea celebrului explorator norvegian Nansen.

După primul război mondial, ONU a preluat răspunderea pentru soarta refugiaţilor şi a creat Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi, care a primit mandat să se ocupe de refugiaţii recunoscuţi de Liga Naţiunilor şi de refugiaţii din toată Europa. În anul 1951 a fost adoptată Convenţia privind statul refugiaţilor, care defineşte refugiaţii limitând definiţia doar la persoanele care au devenit refugiaţi până la data de 1 ianuarie 1951.

Statele nu acordă  statut de refugiaţi persoanelor care sunt bănuite că au comis crime internaţionale sau crime grave de drept comun, ori acte împotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite. Expulzarea poate opera şi în cazul refugiaţilor, dar numai pe baza unei hotărâri adoptate legal. Refugiatul nu poate fi expulzat într-un stat în care viaţa şi libertatea sa ar fi puse în pericol din motive rasiale, religioase, naţionale, apartenenţă la un grup social   sau pentru motive politice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL  3

TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Teritoriul de stat

Teritoriul de stat în dreptul internaţional este definit ca fiind spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.

Teritoriul de stat este condiţia materială naturală fără de care poporul sau naţiunea nu-şi pot exercita dreptul la autodeterminare şi nu se pot organiza politic într-un stat. Principalele  caracteristici ale teritoriului de stat sunt următoarele: stabilitate, relativitate şi ambiguitate.

Teritoriul de stat este stabil din perspectiva existenţei pe acesta a unei populaţii permanente organizată politic. Dar este şi relativ din perspectiva modului în care este utilizat de stat. Realitatea a demonstrat că nu întotdeauna un teritoriu mare a determinat şi o mare putere; dimpotrivă. Un teritoriu vast poate pune în dificultate statul din punctul de vedere al administrării sale, cu efecte asupra stabilităţii. Ambiguitatea este subliniată de existenţa unor teritorii, care deşi foarte asemănătoare, pot duce la rezultate diferite în funcţie de aspectele particulare ale organizării politice, de tradiţii sau ideologie.

Teritoriul de stat este limitat. Frontierele statului nu sunt simple delimitări spaţiale, ci, mai ales, delimitări ale competenţelor interne ale statelor în virtutea suveranităţii lor: competenţe legislative, administrative şi jurisdicţionale. Potrivit teoriei competenţei, teritoriul de stat nu este altceva decât spaţiul suveranităţii statului, ca suveranitate deplină şi exclusivă, ceea ce exclude exercitarea unor competenţe străine fără acordul acestuia (extrateritorialitate).

Natura juridică

Pentru determinarea naturii juridice a teritoriului este necesar să se pornească de la faptul că teritoriul constituie: a) spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului; b) spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare; c) obiectul suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.

Componenţa teritoriului de stat

Teritoriul de stat se compune din:

1. Spaţiul terestru, care cuprinde partea terestră (sol şi subsol) şi poate fi format dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime, care formează un stat arhipelag (de ex. Indonezia, Filipine).

2. Spaţiul acvatic, care este reprezentat de apele interioare sau naţionale şi marea teritorială. Apele interioare cuprind: fluvii, râuri, canale, lacuri, mări interioare, ape maritime interioare. Apele interioare care fac parte din teritoriul statului sunt supuse suveranităţii sale, ceea ce înseamnă că statul exercită asupra acestora jurisdicţia sa deplină, având dreptul de a reglementa prin legi interne navigaţia, exploatarea hidroenergetică şi a resurselor naturale, măsurile de protecţie ale mediului înconjurător, de protecţie împotriva inundaţiilor.

Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente, făcând parte integrantă din sistemul portuar, care înaintează cel mai mult în larg. Porturile militare sunt de regulă închise, celelalte porturi fiind deschise navelor comerciale.

3.             Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime de 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului. Convenţia din 1982 privind dreptul mării stabileşte lăţimea mării teritoriale la 12 mile marine, limită pe care o consacră şi Legea română nr. 17 din 1990 în art. 1. Statul riveran exercită în marea teritorială drepturile ce decurg din suveranitate: dreptul de explorare şi exploatare a tuturor resurselor naturale, reglementarea navigaţiei, aplicarea măsurilor de securitate, de protecţie a mediului, de control vamal şi sanitar.

Delimitarea mării teritoriale între statele vecine (cu ţărmuri adiacente sau faţă în faţă) se realizează prin acord, de regulă prin linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state. Deşi marea teritorială este componentă a teritoriului de stat, cu toate prerogativele suverane care decurg din această calitate, dreptul internaţional public s-a implicat prin consacrarea instituţiei  “trecerii inofensive în marea teritorială” a navelor străine. Convenţia asupra dreptului mării, de la Montego-Bay, din anul 1982, stabileşte mai multe reguli privind trecerea prin marea liberă a navelor străine. Unele reguli sunt aplicabile tuturor navelor, altele se adresează unor categorii speciale: nave comerciale, nave de stat utilizate în scopuri necomerciale, nave de război.

4.             Spaţiul aerian, reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar vertical se întinde până la limita inferioară a spaţiului extraterestru, considerată că ar putea fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.

Suveranitatea statului asupra spaţiului aerian corespunzător teritoriului terestru şi acvatic s-a consacrat pentru prima dată prin Convenţia internaţională privind navigaţia aeriană, adoptată la Paris, în anul 1919 şi reafirmată prin mai multe tratate internaţionale ulterioare, cel mai relevant fiind Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, adoptată la Chicago, la 17 decembrie 1944. Potrivit acesteia  “statele contractante recunosc că fiecare stat are suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său”.

În virtutea acestei prevederi, statele au competenţa deplină şi exclusivă de a stabili regimul juridic al spaţiului lor aerian cu privire la orice aspect: regimul de zbor, reguli de securitate, utilizarea în scopuri comerciale, militare, competenţă jurisdicţională etc., cu luarea în considerare a angajamentelor internaţionale.

Convenţia de la Chicago din 1944 reglementează şi aspecte privitoare la naţionalitatea aeronavelor, navigaţia aeriană, condiţii pe care trebuie să le îndeplinească aeronavele, norme şi practici internaţionale. În acelaşi timp, Convenţia a creat Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.), cu scopul de a dezvolta principiile şi tehnicile  aviaţiei internaţionale şi să favorizeze dezvoltarea transporturilor aeriene internaţionale. România este membră a O.A.C.I. din anul 1966 şi a stabilit regimul juridic al spaţiului său aerian prin Codul aerian român adoptat în anul 1953. Ulterior, acest cod a fost abrogat şi s-a adoptat un nou Cod aerian în anul 2000.

Evoluţia tehnicilor de navigaţie aeriană şi intensificarea utilizării acestui spaţiu au determinat o largă colaborare internaţională pentru stabilirea unor reguli juridice internaţionale profitabile pentru toate statele, mai ales în ceea ce priveşte transporturile civile internaţionale. Aceste preocupări şi instrumente juridice adoptate au dus la conturarea unei ramuri noi a dreptului internaţional public – dreptul internaţional aerian.

 

Frontierele de stat şi problema modificărilor teritoriale

Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat, sau, după caz, de marea liberă şi care se întind în înălţime până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne.

Frontiera separă două suveranităţi teritoriale, dar le şi uneşte, pentru că, în situaţii de normalitate şi ca ideal de cooperare, ea este, mai degrabă, un punct de trecere, de comunicare, decât unul de separare, de ruptură. Aceasta explică tocmai conturarea unui nou principiu fundamental al relaţiilor dintre state – principiul bunei vecinătăţi.

Dreptul internaţional actual este orientat spre consolidarea frontierelor, pornind de la ideea că a le contesta duce inevitabil la situaţii de criză şi la periclitarea păcii şi securităţii internaţionale. C.S.C.E., prin Actul Final de la Helsinki, din anul 1975, în Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante (Decalogul de la Helsinki), a consacrat principiul inviolabilităţii frontierelor.

Frontierele de stat se clasifică:

a)      după natura lor, în: – frontiere naturale – determinate de particularităţile geografice (de ex. cursuri de apă, crestele munţilor etc.); – frontiere geometrice sau convenţionale;

b)      după elementele componente ale teritoriului, în: – frontiere terestre, care despart uscatul dintre două state; – frontiere fluviale, care despart fluviul sau râul dintre două state; – frontiere maritime, care marchează limita exterioară a mării teritoriale şi limita laterală în raport cu statele vecine; – frontiere aeriene.

Frontiera de stat a României a fost reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 105/27 iunie 2001, care cuprinde prevederi referitoare  la: funcţiile frontierei de stat şi modul de stabilire; culoarul de frontieră a cărui lăţime se convine de statul român cu fiecare dintre statele vecine; fâşia de protecţie a frontierei de stat, cu o lăţime de 20 de metri; regimul juridic al frontierei de stat; trecerea frontierei de către persoane, mijloace de transport, de mărfuri şi alte bunuri se face prin punctele de control pentru trecerea frontierei, deschise traficului internaţional; paza şi supravegherea frontierei de stat se exercită de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră din cadrul M.I.

Regimul juridic al frontierelor de stat din România

Regimul juridic al frontierelor de stat în România este reglementat de Legea nr. 56 a frontierei de stat, din 4 iunie 1992, cu modificările ulterioare. Printre dispoziţiile generale, legea precizează  că frontiera de stat a României desparte teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine şi marea teritorială de zona contiguă. Ea delimitează în plan vertical spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiile similare ale statelor vecine. Frontiera de stat este  inviolabilă şi se stabileşte prin lege, în conformitate cu tratatele internaţionale şi alte înţelegeri încheiate de statul român şi statele vecine şi nu poate fi modificată decât prin lege.

Pentru paza, supravegherea şi controlul trecerii frontierei de stat, sunt create: fâşia de protecţie, cu lăţimea de 20 de metri de la linia frontierei de stat, cu excepţia zonelor litoralului, porturilor la Dunăre, lucrărilor hidrotehnice şi a căilor de comunicaţie situate la frontieră, precum şi în sectorul lagunar; zona de frontieră, reprezentată de teritoriul localităţilor care sunt în apropierea frontierei de stat, litoral şi teritoriul cuprins între linia de frontieră şi punctele aflate la 20 de km spre interior. Paza, supravegherea, controlul trecerii frontierei de stat, precum şi supravegherea, controlul şi jurisdicţia în apele interioare ale Dunării, Delta Dunării cuprinsă în zona de frontieră, apele maritime, marea teritorială, zona contiguă şi zona economică exclusivă ale României se exercită de către Poliţia de Frontieră Română.

 

Problema modificărilor teritoriale

Dobândirea originară se referă la modurile prin care, în trecut, anumite state şi-au lărgit teritoriul, fără ca prin aceasta să se micşoreze corespunzător teritoriul altui stat. Este vorba de dobândirea teritoriilor fără stăpân (terrae nullius). Conform anumitor concepţii, teritoriile ocupate de o colectivitate umană neorganizată în formele statale cunoscute de civilizaţia europeană erau considerate teritorii fără stăpân. În prezent nu mai sun spaţii terestre nesupuse suveranităţii unui stat. Excepţie fac Antarctica, care are un regim internaţional stabilit pe cale convenţională şi Arctica.

Alte modalităţi de dobândire sunt: căsătoriile între familiile regale; partajele succesorale; bulele papale (ex. Bula Papei Alexandru al VI-lea, în 1543, prin care teritoriile nou descoperite în America de Sud erau împărţite între Spania şi Portugalia); – ocupaţia sau descoperirea originară (teritoriile erau considerate bunuri fără stăpân); – continuitatea prin care în numele suveranităţii exercitate asupra anumitor zone ale unui teritoriu, aceasta era extinsă în alte zone, uneori mai întinse decât primele; – contiguitatea (ocuparea  unei insule conferea dreptul de a revendica întregul arhipelag din care această insulă făcea parte).

Modificări admise de dreptul internaţional contemporan

Singura modalitate legal admisă de modificare a teritoriului unui stat este aceea care se întemeiază pe consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul respectiv. Astfel se pot desprinde unele teritorii de la un stat cu formarea unor state noi, sau se pot alătura unele părţi din teritoriul unui stat ori a unor state în întregul lor la alte state.

Forma de manifestare a consimţământului se poate exprima prin: a) hotărârea organului legislativ suprem; b) consultarea directă a populaţiei prin intermediul referendumului. În art. 1 din Carta ONU se precizează că modificările  intervenite sunt legale “numai dacă exprimă voinţa suverană a poporului care locuieşte pe acel teritoriu”.

 

Regimul juridic internaţional al Dunării

În prezent, regimul juridic al Dunării este stabilit de Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre, adoptată la Belgrad, la 18 august 1948, completată  de Protocolul adiţional adoptat la Budapesta, la 16 martie 1998. Potrivit protocolului din 1998, Convenţia se aplică părţii navigabile a Dunării de la Kelheim la Marea Neagră, urmând braţul Sulina, statele semnatare şi succesoare ale Convenţiei fiind: Austria, Bulgaria, Croaţia, Federaţia Rusă, Germania, Iugoslavia; moldova; România, Slovacia, Ucraina şi Ungaria. Pentru aplicarea regimului de navigaţia pe Dunăre, Convenţia a creat Comisia Dunării şi două administraţii fluviale speciale. Comisia Dunării cu sediul la Budapesta (iniţial a avut sediul la Galaţi) este alcătuită din câte un reprezentant al fiecărei părţi contractante. Convenţia prevede şi o modalitate de rezolvare a diferendelor dintre statele părţi, prin Comisia de Conciliere, alcătuită din câte un reprezentant al părţilor la diferend şi un reprezentant al altui stat care nu este parte la diferend. Hotărârile acestei comisii sunt obligatorii şi definitive.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL   4

TRATATELE    INTERNAŢIONALE

Dreptul tratatelor internaţionale este parte integrantă a dreptului internaţional public.  El cuprinde normele referitoare la încheierea tratatelor, intrarea lor în vigoare, efectele produse de tratate, rezerva la tratatul internaţional, încetarea valabilităţii tratatului sau suspendarea lui, şi cele privind interpretarea tratatelor internaţionale.

 

Noţiunea, clasificarea şi funcţiile tratatului internaţional

Noţiunea de tratat internaţional. În literatura de specialitate se dau numeroase şi diferite definiţii tratatului internaţional. Termenul de tratat internaţional este folosit în două sensuri: unul larg, când prin el se înţelege oricare acord încheiat între subiectele dreptului internaţional, celălalt restrâns, acordurile care poartă această denumire, în mod expres.

Tratatul internaţional este definit ca “un acord între două sau mai multe state, pentru a reglementa o afacere, a determina drepturile şi obligaţiile lor, sau pentru a stabili normele de conduită  pe care se obligă să le respecte”. Definiţia juridică a dreptului internaţional a fost dată în Convenţia asupra dreptului tratatelor din 1969. Prin expresia “tratat” se înţelege un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară” (art. 2 pct. 1, lit. a).  În general, tratatele internaţionale se încheie în scris, dar se admite, ca excepţie de la această regulă, şi forma orală a tratatului internaţional, denumită “gentlemen’s agreement”.

 

Elementele tratatului internaţional

Elementele tratatului internaţional se împart în: elemente esenţiale ale tratatului şi elementele sale accesorii.

A.    Elementele esenţiale ale tratatului internaţional sunt:

1. Părţile contractante – ale tratatului internaţional trebuie să aibă calitatea de subiecte ale dreptului internaţional public.

2. Consimţământul părţilor contractante – trebuie să fie exprimat   de ele în mod liber şi fără vicii de consimţământ Convenţia asupra dreptului tratatelor, de la Viena din 1969, cuprinde reglementări privind viciile de consimţământ, care atrag, după sine, nulitatea tratatului internaţional. Ea a reţinut următoarele vicii  de consimţământ:

I. Eroarea care poate fi invocată ca viciu de consimţământ dacă: a) este o eroare de fapt (de ex. în cazul tratatelor de delimitare a frontierelor statelor, în ceea ce priveşte hărţile topografice, care se referă la baza esenţială a consimţământului părţii care o invocă);b) această parte contractantă să nu fi contribuit la producerea erorii; c) deşi partea contractantă respectivă a avut posibilitatea să o cunoască, ea nu a ţinut seama de ea. Eroarea materială, respectiv greşelile din textul tratatului nu afectează valabilitatea sa. (art. 48).

II.  Dolul constă în conduita frauduloasă a unei părţi contractante, prin care se urmăreşte determinarea altei părţi contractante să-şi dea consimţământul pentru încheierea tratatului (art. 49). Dolul poate îmbrăca forma unor declaraţii false, a reprezentării false, sau alte procedee înşelătoare. Tratatul  dolosiv este ilicit.

Victima dolului poate să menţină în vigoare o parte din clauzele tratatului, dacă ele sunt pasibile să fie separate de celelalte articole ale sale, sau să ceară nulitatea tratatului în întregime, ceea ce constituie o sancţiune împotriva părţii vinovate.

III.   Coruperea reprezentantului unui stat participant la încheierea tratatului, pentru a accepta încheierea lui în anumite condiţii. Paul Reuter arată că actul de corupere trebuie să fie imputabil unei persoane care a acţionat sub controlul unui anumit stat. Prin această acţiune, statul a cărui reprezentant a fot corupt este dus în eroare, iar consimţământul său a fost obţinut prin fraudă. De aceea tratatul respectiv este ilicit. 

Eroarea, dolul şi coruperea reprezentantului unui stat au drept efect nulitatea relativă a tratatului, care trebuie invocată de partea interesată. Convenţia privind dreptul tratatelor, din 1969, a mai reţinut vicii ale consimţământului părţilor contractante:

IV.   Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat prin acte sau ameninţări îndreptate împotriva lui este echivalentă cu violenţa din dreptul civil. Constrângerea exercitată asupra unui reprezentant a unui stat se poate realiza prin atentat la integritatea sa fizică sau împotriva persoanelor dragi lui, ca şi atentate împotriva reputaţiei sale etc. Tratatul internaţional încheiat în aceste condiţii este lipsit de orice efecte juridice (art. 51).

V.  Constrângerea exercitată asupra unui stat participant la negocierea unui tratat  internaţional. Tratatul încheiat sub ameninţarea sau folosirea forţei este nul (art. 52).

Tratatele internaţionale încheiate în condiţii de constrângere sunt lovite de nulitate absolută, tratatul respectiv fiind ilegal din momentul încheierii lui şi faţă de toate părţile contractante.

Sunt lovite de nulitate şi tratatele internaţionale care sunt contra normelor imperative ale dreptului internaţional public existente în momentul încheierii lor, sau care au apărut după acest moment (art. 53 şi 64).  Cu privire la actele îndeplinite pe baza unui tratat lovit de nulitate, Convenţia din anul 1969 stabileşte următoarele reguli: a) oricare parte contractantă la un astfel de tratat poate cere altei părţi contractante să stabilească, pe cât posibil, în relaţiile lor reciproce, situaţia care ar fi existat dacă aceste acte nu ar fi fost îndeplinite; b) actele îndeplinite cu bună credinţă, înainte de invocarea nulităţii tratatului, nu devin ilicite prin singurul fapt al nulităţii sale (art. 69, pct. 2).

3. Obiectul tratatului internaţional trebuie să fie licit din punct de vedere al dreptului internaţional public şi realizabil.

Elementele accesorii tratatului internaţional sunt: a) termenul, care este un eveniment viitor şi sigur; b) condiţia, care este un eveniment viitor, dar nesigur. Acestea au un rol important în ce priveşte intrarea în vigoare a tratatului sau încetarea efectelor sale.

 

Încheierea tratatului internaţional şi intrarea lui în vigoare

A. Prin încheierea tratatului internaţional se înţelege, în sens larg, ansamblul de proceduri prin care este elaborat şi apare tratatul. Capacitatea de a încheia astfel de acte o au numai subiectele dreptului internaţional public. Procedurile care duc la elaborarea şi încheierea unui tratat internaţional sunt: a) elaborarea textului; b) autentificarea lui; c) exprimarea consimţământului părţilor contractante.

a) Elaborarea tratatului internaţional, se realizează în cadrul negocierilor care se poartă între reprezentanţii statelor care încheie acel tratat. Tratatul internaţional are, în general, următoarea structură: 1. partea introductivă denumită “preambulul tratatului”, în care se indică părţile contractante ale tratatului, motivele care au determinat încheierea lui, scopul şi obiectul; 2. dispozitivul, sau corpul tratatului, în care sunt cuprinse articolele sale (care pot fi grupate în capitole, secţiuni etc.) şi care constituie conţinutul   principal al prevederilor sale; 3. partea finală, (clauzele finale), în care se reglementează modalitatea de intrare în vigoare a tratatului, posibilitatea de aderare la acesta, locul şi data încheierii tratatului şi semnăturile agenţilor care l-au încheiat. Partea finală a unui tratat poate cuprinde şi unele anexe.

Negocierea textului unui tratat internaţional trebuie să se facă cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, în primul rând a suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor participante, aceasta trebuie să se desfăşoare cu bună-credinţă de către toţi participanţii.

b) Autentificarea textului tratatului internaţional se face prin semnarea provizorie sau definitivă a acestuia, de către agenţii care l-au negociat, valoarea semnăturii lor depinde de mandatul primit de agenţi din partea statelor lor, ceea ce se prevede în “deplinele lor puteri”. În cazul semnării provizorii a unui tratat internaţional, părţile  care au negociat tratatul îşi rezervă posibilitatea de a-l revedea. Semnarea provizorie a tratatelor internaţionale îmbracă două forme: semnarea ad referendum, agenţii semnează textul tratatului, dar ea are numai o valoare provizorie şi semnarea prin parafarea tratatului, adică prin iniţialele agenţilor.

c)             Exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat de un tratat internaţional se face prin semnarea lui definitivă, sau prin schimbul instrumentelor care constituie tratatul, în aceste cazuri, consimţământul părţilor contractante de a fi legate de acel tratat se exprimă imediat, fără să se recurgă la alte proceduri (ratificare, aprobare sau acceptare).

B.            Intrarea în vigoare a tratatului internaţional. Momentul de când tratatul internaţional devine obligatoriu pentru părţile sale contractante şi îşi produce efectele, se prevede, în general, în clauzele sale finale. Convenţia privind dreptul tratatelor din anul 1969 stabileşte că un tratat internaţional intră în vigoare la data şi după modalităţile stabilite în tratat, sau prin acordul părţilor contractante (art. 24, al. 1). În cazul tratatului internaţional care nu cuprinde astfel de precizări, tratatul va intra în vigoare în momentul în care consimţământul  de a fi legat prin acel tratat a fost stabilit pentru toate părţile contractante (art. 24, al. 2).

Intrarea în vigoare a tratatelor  internaţionale în mod definitiv şi pe deplin are loc cu ocazia semnării definitive a tratatului, a schimbului instrumentelor care constituie tratatul respectiv: schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare; aprobarea sau acceptarea tratatului; aderarea la tratat.

Semnarea definitivă a tratatului este momentul intrării sale în vigoare, dacă aşa se prevede în textul tratatului, sau a fost prevăzut pe altă cale, sau rezultă din deplinele puteri ale agenţilor care au negociat tratatul, ori s-a stabilit astfel în timpul negocierii tratatului (art. 12). Sunt cazuri când tratatul internaţional intră în vigoare după scurgerea unui termen de la semnarea lui definitivă, sau intră în vigoare la o anumită dată, posterioară semnării lui definitive.

a) Schimbul instrumentelor care constituie tratatul internaţional constituie momentul intrării în vigoare a unui tratat dacă astfel prevede tratatul.

b) Schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare a tratatului în general, tratatele internaţionale importante prevăd intrarea lor în vigoare după ratificarea lor şi schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare.

c) Ratificarea tratatelor internaţionale este o instituţie a dreptului intern al statelor (dreptul lor constituţional). Charles Rousseau defineşte ratificarea ca fiind “ aprobarea dată unui tratat de către organele interne competente pentru angajarea internaţională a statului” În Dicţionarul de drept internaţional public ratificare este numită “actul juridic prin care un stat îşi exprimă consimţământul prin intermediul organelor sale competente, de a fi legat de un tratat internaţional, semnat de plenipotenţiarii săi”.

La baza ratificării tratatelor internaţionale de către state stau următoarele considerente: sunt supuse  ratificării tratatele care prezintă importanţă datorită obiectului lor; dorinţa părţilor contractante de a evita eventuala controversă privind depăşirea competenţelor de către agenţii care au negociat şi semnat tratatul.

d) Acceptarea sau aprobarea tratatului internaţional sunt proceduri simplificate de ratificare a acelui tratat, deoarece între ratificarea şi acceptarea  (aprobarea) unui tratat nu există deosebiri de fond. În general, acceptarea sau aprobarea tratatelor internaţionale sunt de competenţa guvernelor statelor părţi la tratate.

 

Încetarea efectelor tratatului internaţional

Convenţia privind dreptul tratatelor reglementează posibilitatea suspendării temporare a unui tratat internaţional astfel:

Suspendarea temporară a unui tratat internaţional este admisă dacă tratatul respectiv o prevede expres şi părţile contractante sunt de acord cu aceasta. Suspendarea tratatului vizează numai obligaţia părţilor contractante de a executa prevederile sale, ea nu afectează relaţiile juridice stabilite de tratat între părţile sale contractante. Părţile contractante ale tratatului suspendat au datoria de a nu întreprinde acte de natură să împiedice repunerea tratatului în aplicare. Suspendarea tratatelor internaţionale intervine în caz de ostilităţi între părţile contractante, sau a violării tratatului de către o parte contractantă (art. 60).

Suspendarea parţială este admisă, dar numai a anumitor clauze ale tratatului. Această suspendare este posibilă dacă este prevăzută de tratat şi dacă clauzele care urmează să fie suspendate pot fi separate de restul prevederilor tratatului, iar aceste clauze să nu constituie baza acordului părţilor contractante care a dus la încheierea acelui tratat. De ex. tratatele comerciale multilaterale, care prevăd posibilitatea părţilor contractante să suspende aplicarea unora dintre clauzele lor, în caz de dificultăţi economice (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – GATT-, din anul 1948, permite părţilor contractante, ca în anumite condiţii, să nu aplice articolele sale referitoare la clauza naţiunii celei mai favorizate).

Tratatele internaţionale îşi pot înceta efectele lor (valabilitatea) prin mai multe modalităţi:

a) Denunţarea tratatului internaţional, care operează în cadrul tratatelor bilaterale, prin care se pune capăt valabilităţii tratatului. În cazul tratatelor multilaterale, denunţarea se face prin retragerea unei părţi contractante de la acel tratat, retragere care are ca efect încetarea valabilităţii tratatului multilateral numai pentru statul care s-a retras. Tratatul rămâne valabil pentru celelalte părţi contractante.

Denunţarea sau retragerea dintr-un tratat internaţional sunt acte unilaterale ale statelor în temeiul suveranităţii lor. Pentru a fi legale din punct de vedere al dreptului internaţional se cere ca însăşi tratatul respectiv să prevadă aceste modalităţi de a i se pune capăt valabilităţii sale. Organul competent să denunţe un tratat internaţional este cel care are competenţa, conform dreptului intern al statelor, să încheie tratate internaţionale. Unele tratate internaţionale admit denunţarea lor numai după scurgerea unui anumit termen de la intrarea lor în vigoare (de ex. Convenţia privind înfiinţarea Agenţiei Spaţiale Europene prevede că ea poate fi denunţată de o parte contractantă, numai după 6 ani de la intrarea în vigoare – art. XXIV, pct. 1). Alte tratate internaţionale condiţionează producerea efectelor denunţării lor de un anumit preaviz, de 6 luni sau de un an.

b) Anularea tratatelor internaţionale este o modalitate de a se pune capăt valabilităţii unui tratat bilateral. Anularea unui tratat internaţional este un act unilateral al statelor, care duce la încetarea efectelor tratatului, aceasta fiind legală dacă una din părţile contractante a încălcat grav prevederile tratatului sau ca urmare a apariţiei unei norme imperative cu care tratatul nu este în concordanţă.

c) Abrogarea tratatului internaţional intervine când părţile contractante ale unui tratat încheie un nou tratat, cu acelaşi obiect, dar contrar tratatului anterior. Abrogarea este posibilă dacă toate părţile contractante sunt de acord cu ea. Abrogarea poate fi expresă – când se adoptă un tratat special de abrogare a tratatului anterior – sau tacită– când tratatul posterior are prioritate faţă de tratatul anterior. Convenţia privind dreptul tratatelor din anul 1969, admite suspendarea sau încetarea valabilităţii unui tratat care reglementează protecţia persoanei umane (regimul prizonierilor de război, drepturile fundamentale ale omului etc.)sau a unui tratat care cuprinde norme imperative ale dreptului internaţional public.

d) Intervenţia unei imposibilităţi subsecvente de executare a tratatului, este admisă în cazul când a dispărut sau s-a distrus un obiect indispensabil executării tratatului (de ex. dispariţia unei insule, secarea unui fluviu cu regim internaţional, distrugerea unei hidrocentrale care furniza energie mai multor state, pe bază de acord).

e) Schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul. Dreptul internaţional public cunoaşte clauza rebus sic stantibus, conform căreia un tratat internaţional rămâne valabil atâta timp cât împrejurările în care el a fost încheiat rămân aceleaşi. Schimbarea acestor împrejurări poate fi invocată pentru a pune capăt valabilităţii tratatului internaţional. Clauza rebus sic stantibus este controversată, doctrina de drept internaţional subliniind faptul că subminează principiul pacta sunt servanda.

Convenţia privind dreptul tratatelor, din anul 1969, a adoptat o reglementare restrictivă la această modalitate, condiţionând invocarea acestei modalităţi de următoarele aspecte: a)împrejurările care s-au modificat să fi constituit baza esenţială a consimţământului părţilor contractante de a fi legate prin acel tratat; b) schimbarea împrejurărilor determină transformarea radicală a naturii obligaţiilor care au rămas de executat; c) schimbarea să vizeze împrejurările care au existat în momentul încheierii tratatului respectiv (art. 62, pct. 1).

Dreptul internaţional public şi practica internaţională cunosc şi alte situaţii prin care se pune capăt valabilităţii unui tratat internaţional. O astfel de modalitate, necodificată până în prezent, este executarea completă a prevederilor tratatului, sau expirarea termenului său de valabilitate, fără ca tratatul să fie prelungit. Un tratat bilateral îşi încetează valabilitatea dacă una dintre părţile contractante dispare ca subiect de drept internaţional.

Un caz special privind valabilitatea tratatelor internaţionale este războiul. Tratatele bilaterale dintre statele beligerante îşi încetează valabilitatea (caducitatea lor). Tratatele multilaterale la care participă statele beligerante îşi suspendă efectele între aceste state, iar tratatele privind legile de purtare a războiului (dreptul umanitar) încep să se aplice.

Convenţia privind  dreptul tratatelor, din anul 1969, stipulează că modificările unui tratat internaţional se poate face prin amendamente propuse de părţile contractante, care trebuie să fie acceptate de toate părţile la tratat (art. 39). Un tratat internaţional poate fi modificat, în ceea ce priveşte prevederile sale şi prin revizuire. Pentru revizuirea unui tratat se poartă negocieri între părţile contractante. Unele tratate multilaterale reglementează procedura care trebuie urmată pentru revizuirea lor (de ex. Carta ONU, art. 109).

 

Dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între   organizaţii internaţionale  guvernamentale

Această parte a dreptului tratatelor a fost codificată prin Convenţia privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale adoptată la Viena, în anul 1986, intrată în vigoare în anul 1987.  Prin acest act internaţional se întregeşte procesul de codificare a dreptului tratatelor. La baza Convenţiei din 1986 stă principiul paralelismului, în sensul că aceasta a preluat toate dispoziţiile Convenţiei privind dreptul tratatelor, din anul 1969. Convenţia din 1986 marchează extinderea dreptului tratatelor asupra organizaţiilor internaţionale cu caracter guvernamental, ea precizează că prevederile se aplică tratatelor scrise între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale, precum şi statutelor organizaţiilor internaţionale şi tratatelor adoptate în cadrul organizaţiilor internaţionale (art. 1). Prin reguli ale organizaţiei internaţionale se înţeleg regulile cuprinse în actul constitutiv al organizaţiei (statutul ei), precum şi cele cuprinse în deciziile şi rezoluţiile organizaţiei, stabilite de practica sa.

Organizaţia internaţională confirmă tratatul printr-un act special al ei, care echivalează cu ratificarea tratatului şi constituie confirmarea formală a tratatului de către organizaţie, în cazul când o organizaţie internaţională vrea să adere la un tratat internaţional ea o face prin declaraţie de acceptare (art. 84).

Organizaţiile internaţionale guvernamentale au dreptul să facă rezerve la tratatele internaţionale, dar cu limitarea acestora numai la dispoziţiile din tratat care vizează direct organizaţie. Organizaţiile pot face şi obiecţii la rezervele formulate de alte părţi contractante ale unui tratat. Convenţia din 1986 precizează că organizaţia internaţională nu are dreptul să invoce regulile ei pentru a justifica  neîndeplinirea unui tratat internaţional la care este parte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL   5

SOLUŢIONAREA  DIFERENDELOR  INTERNAŢIONALE  PE  CALE  PAŞNICĂ

Spre o nouă ordine internaţională

Dreptul internaţional, principiile şi regulile sale, apar la prima vedere fără a avea succes împotriva luptei împotriva terorismului. Marile Puteri trebuie să acţioneze în direcţia pedepsirii criminalilor, autori ai atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001 şi să acţioneze pentru prevenirea unor acte teroriste, inumane. Toate eforturile de soluţionare paşnică a conflictelor internaţionale reglementate de dreptul internaţional au fost zădărnicite odată cu prăbuşirea Turnurilor Gemene ale lui World Trade Center. În ceea ce priveşte atacul asupra Pentagonului, are ca obiectiv unul militar prin definiţie din punct de vedere al dreptului războiului (jus in bello).

Impactul atentatelor teroriste asupra relaţiilor internaţionale s-a demonstrat a fi semnificativ. În acest sens s-au luat măsuri : a) pe plan intern; b) pe plan internaţional: – privind cooperarea internaţională; – privind autoprotecţia.

a)             Pe plan intern fiecare stat adoptă măsuri administrative, judiciare, poliţieneşti necesare pentru combaterea terorismului internaţional dacă se poate mai eficace decât în trecut. Se urmăreşte depistarea reţelelor teroriste pentru a dezamorsa capacitatea de acţiune a acestora, pentru a neutraliza legătura dintre diverse grupări, de a tăia orice surse de finanţare a unor asemenea acţiuni. Mijloacele de control excepţional luate de state pot da naştere la diferende privind drepturile omului. Se poate ajunge la declanşarea unui contencios internaţional în faţa instanţelor competente, interne sau internaţionale. Aceste mijloace de control derogatorii, excepţionale pot avea loc atâta timp cât securitatea şi pacea internaţională sunt în joc sau în caz de pericol public excepţional.

b) Pe plan internaţional, atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost considerate, în unanimitate, o foarte gravă ameninţare a securităţii şi păcii internaţionale, după cum s-a declarat în rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. (Rezoluţia 1368 şi 1373 din 12 şi 28 septembrie 2001). În acest sens, Consiliul de Securitate este îndreptăţit să exercite toate măsurile prevăzute de capitolul VII al Cartei ONU, după cum prevede art. 39 al Cartei ONU. Atentatele din 11 septembrie au luat prin surprindere toţi protagoniştii relaţiilor internaţionale care au fost conştienţi că nu pot face faţă terorismului internaţional şi pacea comunităţii internaţionale.

Rezoluţia 1373 impune statelor o politică de obligaţii importante care le angajează să realizeze o colaborare, o luptă eficace împotriva terorismului internaţional. Prin această rezoluţie Consiliul a luat o serie de măsuri semnificative pentru a interzice folosirea forţei ameninţând pacea şi securitatea. Conform art. 51 al Cartei, dreptul la legitimă apărare poate fi exercitat doar în condiţiile în care Consiliul de Securitate a luat măsurile necesare. În acest caz referitor la evenimentele din 11 sept. 2001, în mod simultan, Consiliul a luat măsuri şi pentru a recunoaşte pertinenţa dreptului la legitima apărare.

Conform opiniei împărtăşite de N.A.T.O. este permis în dreptul internaţional să se acţioneze în legitimă apărare, nu numai pentru a riposta împotriva unui atac în curs, ci şi pentru a pedepsi autorii atacurilor anterioare şi pentru a preveni alte atacuri, ulterioare.

Prin documentul adoptat de Consiliul Europei  la 21 septembrie  2001 acesta aderă la teza americană: având la bază Rezoluţia 1368 a Consiliului de Securitate o ripostă americană este legală, legitimă.

Principiul dreptului internaţional referitor la legitima apărare primeşte o interpretare foarte extinsă, acceptată de numeroase state. Acest tip de legitimă apărare care este în favoarea statelor puternice şi le ajută să-şi extindă în lume puterea, ar putea duce la un abuz. Conform unei opinii exprimate în doctrina internaţională, se consideră că începând cu ziua atacului suferit de S.U.A., acest stat se găseşte într-o situaţie de legitimă apărare şi poate executa un atac împotriva adversarului său în orice moment, chiar dacă atacul adversarului său nu este în curs în acel moment.

Conceptul de legitimă apărare în cadrul comunităţii internaţionale – ca un mijloc de utilizare a forţei, în viitor s-ar putea răsfrânge asupra tuturor statelor provenind de la nevoia de ajutor acordat luptei împotriva reţelelor teroriste responsabile pentru evenimentele de la 11 septembrie 2001. Trebuie să identificăm limitele acţiunilor  de legitimă apărare ca act unilateral al statelor ce implică folosirea forţei.

În situaţia în care la nivel internaţional nu există o Curte Penală Internaţională cu competenţele necesare acestor conflicte, nu îi va fi interzis O.N.U. de a crea mecanisme de represiune internaţională ad-hoc (ex. Iugoslavia, Rwanda, Sierra Leone).

 

 

Principiul privind soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este corolarul principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţă. Acestea sunt două principii interdependente, aflate în strânsă legătură, în sensul că interzicerea forţei are drept consecinţă logică reglementarea oricărui diferend pe cale paşnică. Ambele principii constituie pentru toate statele obligaţii fundamentale în conducerea relaţiilor internaţionale. Ele decurg din obiectivul garantării menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

Carta O.N.U. are un capitol special în care se ocupă de reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, instituind în art. 33 obligaţia, cât şi mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. Se prevede obligaţia părţilor de a soluţiona un diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, de a căuta să-l rezolve prin tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgerea la organizaţii internaţionale sau cele regionale sau prin mijloace la care convin părţile de comun acord.

Ulterior principiul a fost consacrat în Carta O.S.A., Carta O.U.A., Pactul Ligii Arabe, Actul Final de la Helsinki, Declaraţia O.N.U. din 1970. În 15 noiembrie 1982, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale. În 1985 au fost adoptate încă două documente de către Adunarea Generală a O.N.U.: a) Apelul solemn către toate statele aflate în conflict, de încetare fără întârziere, a acţiunilor armate şi de soluţionare a problemelor dintre ele pe calea tratativelor; b) Angajamentul statelor membre ale O.N.U. de a reglementa stările de încordare ţi conflict, diferendele existente pe cale politică, de a se abţine de la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa, de la intervenţia în treburile interne ale altor state.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 este un document de mare însemnătate, care a fost adoptat la reuniunea la nivel înalt a statelor participante la C.S.C.E., în care s-a reafirmat principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state şi s-a hotărât să se pună la punct mecanismul de prevenire şi rezolvare a conflictelor între statele părţi.

Dreptul statelor în conţinutul acestui principiu recurge din documentele internaţionale amintite: a) dreptul statelor părţi la un diferend la respectarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale; b) dreptul statelor de a trăi în pace, ca buni vecini; c) dreptul statelor părţi la un diferend de a alege în mod liber, prin acordul dintre ele, mijloacele de soluţionare a diferendului.

Reglementarea paşnică a diferendelor impune statelor părţi la un diferend internaţional şi altor state, o serie de obligaţii corelative, după cum urmează: a) în cursul procesului de reglementare paşnică statele părţi la un diferend internaţional şi alte state trebuie să se abţină de la orice act susceptibil de a agrava situaţia. În perioada reglementării pot fi luate măsuri conservatorii pentru a împiedica agravarea situaţiei care să nu aducă atingere statelor; b) reglementarea paşnică a diferendelor este o consecinţă firească a suveranităţii de stat. Statele părţi la un diferend o acceptă în mod liber. Ele nu pot fi constrânse la  aceasta fără consimţământul lor prealabil; c) statele au libertatea de a alege modalitatea sau mijlocul reglementării paşnice a diferendului. Statele părţi la diferend sunt ţinute ca prin acţiuni pozitive să folosească cu bună-credinţă cele mai adecvate mijloace  pentru a conduce la soluţionarea paşnică a diferendului, ca obligaţie de rezultat; d) diferendele trebuie soluţionate în conformitate cu principiile de drept internaţional public, de justiţie şi echitate, pentru ca pacea şi securitatea internaţională cât şi justiţia să nu fie puse în pericol.

Principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state prezintă o importanţă cardinală. Existenţa noilor mijloace de distrugere în masă prin dezvoltarea şi răspândirea armelor nucleare, atacurile teroriste care ameninţă pacea şi securitatea internaţională şi civilizaţia contemporană duce la concluzia că este imperios necesară recurgerea numai la mijloace paşnice pentru soluţionarea unui diferend internaţional.

 

Noţiunile de diferend, situaţie şi tensiune

Atunci când în raporturile dintre state sau alte subiecte de drept internaţional pot apărea interese opuse, neînţelegeri sau probleme litigioase, doctrina în materie foloseşte o terminologie  variată: situaţie, diferend, litigiu, tensiune, conflict, criza, în raport cu gravitatea stării de neînţelegere şi de implicaţiile sale asupra raportului dintre subiectele în cauză.

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, în 1924, a definit diferendul un dezacord asupra unei probleme de drept sau de facto opoziţie de teze juridice sau de interese între state. În Carta O.N.U. şi în alte documente internaţionale, alături de noţiunea de diferend figurează şi noţiunea de situaţie, care are un sens mai larg. Situaţia în dreptul internaţional public desemnează o stare de fapt care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend (art. 34). În timp ce diferendul reprezintă o neînţelegere sau un dezacord declarat cu privire la un drept, o prestaţie sau un interes, termenul de situaţie reprezintă o stare de fapt care ar putea da naştere unui diferend şi care privesc mai multe state. În timp ce obiectul diferendului este clar, precis, situaţia implică interese mai complexe ce antrenează un număr mai mare de state.

 

MIJLOACELE STABILITE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC PRIVIND SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE PE CALE PAŞNICĂ

1. MIJLOACE  PAŞNICE  CU  CARACTER   DIPLOMATIC

Mijloacele diplomatice de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale sunt proceduri care cuprind negocierile diplomatice, bunele oficii, medierea, ancheta internaţională şi concilierea internaţională, toate având originea în tratativele diplomatice. Acestea au ca principal scop ajungerea părţilor în diferend la un compromis negociat în mod direct sau prin intermediari.

Mijloacele diplomatice sunt menţionate drept cale pentru soluţionarea diferendelor în Convenţia I-a de la Haga, pentru aplanarea conflictelor internaţionale din 1907, cât şi în Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor din 1957.

Tratativele (negocierile) diplomatice directe

Tratativele diplomatice directe constituie principalul mijloc de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale. Negocierea este mijlocul paşnic pentru soluţionarea diferendelor care poate duce la soluţionarea definitivă, pot alege un alt mijloc pentru soluţionarea diferendelor, sau la un modus vivendi. Tratativele diplomatice sau negocierile directe sunt cel mai important mijloc paşnic, fiind caracterizat prin supleţe şi discreţie. Importanţa sa este recunoscută de către Curtea Internaţională de Justiţie în Hotărârea sa din 25 iulie 1974, astfel: metoda cea mai potrivită de soluţionare a diferendului este cea a negocierilor.

Negocierile sunt purtate, de obicei, de către ministerul afacerilor externe, şefii guvernelor sau şefii statelor, de către cei mai înalţi demnitari ai părţilor aflate în diferend. În cazul diferendelor dintre organizaţiile internaţionale, negocierile se poartă între cei mai înalţi funcţionari ai organizaţiilor internaţionale. În jurisprudenţa internaţională s-a creat un curent de opinie potrivit căruia părţile aflate în diferend au obligaţia să recurgă la negocieri  directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluţionare paşnică, ceea ce a dat naştere la principiul anteriorităţii negocierilor.

Bunele oficii

Bunele oficii sunt definite ca fiind demersul întreprins pe lângă statele părţi la litigiu de un terţ – stat sau organizaţie internaţională – din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor, cu scopul de a convinge statele în litigiu să-l rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Bunele oficii au fost consacrate într-o serie de documente internaţionale. Prima reglementare convenţională, prin care s-au codificat bunele oficii a fost Convenţia I de la Haga din 1907, apoi în cadrul conferinţei de la Paris din 1956, precum şi în cadrul Congresului de la Berlin din 1978. Convenţia de la Haga din 1907 prevedea în art. 3 alin. 3 o regulă de bază a bunelor oficii: intervenţia terţului în soluţionarea unui diferend. Bunele oficii sunt reglementate şi de Tratatul american de reglementare paşnică de la Bogota din 1948. În ultimii ani, Secretarul general al O.N.U. a oferit bune oficii în multe diferende. România a propus la cea de-a 34 –a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. crearea unei Comisii de bune oficii şi conciliere ca organ subsidiar al Adunării generale.

Mediaţiunea

Mediaţiunea este un mijloc de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale, care constă în acţiunea unui terţ (stat, organizaţie internaţională sau persoană oficială) de a participa la organizarea tratativelor pe care de regulă le conduce având calitatea de mediator, examinând fondul diferendului şi făcând propuneri de natură a constitui bază de soluţionare a acestuia. Mediaţiunea este cunoscută ca fiind o procedură secundară, alături de tratativele sau negocierile diplomatice directe. Mediaţiunea a fost reglementată de acte internaţionale, cum sunt: Convenţia I de la Haga din 1907, prin articolele 4 şi respectiv 6, în Carta O.N.U., precum şi în cadrul sesiunii a XXXIV-a a Adunării generale a O.N.U. Mediatorul trebuie să imprime convingerea părţilor că el este absolut imparţial, pentru a obţine un adevărat succes în soluţionarea litigiului. Mediatorul trebuie să dea dovadă de prestigiu internaţional general recunoscut, supleţe cât şi cunoaşterea temeinică a problemei în fond.

Ancheta internaţională (Comisia Internaţională de Anchetă)

Ancheta internaţională face parte din mijloacele instituţionlizate, alături de concilierea internaţională, cazuri în care se face apelul la un terţ – stat sau organizaţie internaţională- pentru soluţionarea diferendului internaţional. Ancheta internaţională este o tehnică tradiţională, cutumiară, de cercetare şi determinarea faptelor care stau la baza litigiului dintre părţi, concluziile desprinse ca urmare a anchetei întreprinse având caracter facultativ pentru părţile în litigiu.

Ancheta internaţională cât şi Comisia Internaţională de anchetă au fost prevăzute în documente internaţionale de mare însemnătate, precum Convenţia de la Haga pentru aplanarea conflictelor internaţionale din cadrul Conferinţei de la Haga din 1907 în art. 9, Primul Protocol adiţional al Convenţiei de la Geneva din 1949, iar în cadrul organizaţiilor internaţionale, Adunarea Generală a O.N.U. adoptă Rezoluţia 2329 (XXII) 1967, precum şi Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, instituţie specializată a O.N.U.

Comisia internaţională  de anchetă este alcătuită din comisari a căror numire este lăsată la libera alegere a părţilor aflate în diferend. Ca o regulă generală, numărul comisarilor este impar, ceea ce o aseamănă cu alcătuirea unei jurisdicţii arbitrale sau a unui tribunal arbitral. Preocuparea majoră este de a face apel la persoane specializate, la experţi în domeniul dreptului internaţional, persoane ce dau dovada de independenţă şi imparţialitate.

Concilierea internaţională (comisia internaţională de conciliere)

Concilierea internaţională este definită ca fiind “un mod de reglementare a diferendelor internaţionale de orice natură în care o comisie, constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie numai pentru o anumită situaţie, ca urmare a unui diferend, procedează la examinarea imparţială şi se străduieşte să definească termenii unui angajament, susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice concurs care va fi avut în vederea reglementării”.

Concilierea internaţională se realizează prin intermediul comisiei internaţionale de conciliere, care are un temei exclusiv convenţional, care constă în acordul internaţional care se încheie între părţile în litigiu, de regulă a posteriori, după apariţia litigiului. Concilierea internaţională este reglementată de câteva acte internaţionale cum sunt: Pactul de la Bogota din 1948, Convenţia europeană din 1957, Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, Convenţia asupra dreptului mării din 1982, Convenţia referitoare la conciliere şi arbitraj din 1992 din cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa ( CSCE – OSCE).

Acest mijloc paşnic de reglementare a diferendelor internaţionale este văzut ca un mijloc privilegiat, reglementat astfel de către Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, în art. 66, cât şi Protocolul de mediaţiune, conciliere şi arbitraj din 1964. Putem uşor observa că acest mijloc de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale are cea mai mare dezvoltare, cel mai recent în cadrul organizaţiilor internaţionale fiind utilizat ca şi o tehnică a “diplomaţiei multilaterale”.

 

2.      MIJLOACE  PAŞNICE  CU  CARACTER   JURISDICŢIONAL

În cazurile în care părţile aflate în litigiu nu ajung la o rezolvare paşnică a acestuia prin folosirea mijloacelor diplomatice (bunele oficii, mediaţiunea, ancheta internaţională sau concilierea internaţională), se cere utilizarea mijloacelor paşnice cu caracter jurisdicţional, fie prin arbitraj, fie prin justiţia internaţională, printr-un judecător jurisdicţional, pentru a respecta dreptul internaţional.

Carta O.N.U. prevede în art. 33 ca statele părţi la orice diferend “a cărei prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” trebuie să caute să-l rezolve prin mecanisme politico- diplomatice (tratative, ancheta, mediaţiunea, conciliere), dar şi “pe calea arbitrajului şi reglementare judiciară”.

Mijloacele paşnice cu caracter jurisdicţional sunt acele proceduri prin care se doreşte soluţionarea diferendelor internaţionale de către o instanţă de arbitraj sau judecătorească pe baza normelor de drept în vigoare printr-o hotărâre ce este obligatorie din punct de vedere juridic.

Părţile dintr-un litigiu pentru a soluţiona diferendul pot recurge la unul dintre cele două forme ale mijloacelor jurisdicţionale, şi anume: calea arbitrajului şi calea judiciară. Arbitrajul presupune existenţa unui organ de jurisdicţie ad-hoc constituit pentru soluţionarea unui anumit diferend. Calea judiciară presupune existenţa unui organ de jurisdicţie instituţionalizat cu activitate permanentă, iar aici vom analiza Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) înfiinţată după 1945 ca organ principal al O.N.U., cu sediul la Haga.

Jurisdicţia internaţională arbitrală

Arbitrajul internaţional a fost reglementat pentru prima dată în Convenţia de la Haga din 1907, care prevede în art. 37 că: “Arbitrajul internaţional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecători aleşi de ele şi pe baza respectării dreptului. Recurgerea la arbitrajul internaţional implică obligaţia de a se supune hotărârilor arbitrale cu buna-credinţa”.

Arbitrajul a fost definit ca fiind ”mijlocul de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale în cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un acord formal, încredinţează soluţionarea diferendului unui terţ ce poate fi reprezentat de o persoană  sau mai multe ce se supun deciziei acestora ca urmare a unei proceduri contencioase din care rezulta o hotărâre definitivă obligatorie”.

Curtea permanentă de arbitraj

Convenţia de la Haga instituţionalizează procedura arbitrajului prin crearea Curţii Permanente de Arbitraj (C.P.A.), care a fost definită de S. Dreyfus ca “un tribunal efemer într-un cadru permanent”. C.P.A.  nu este un organ permanent deoarece în primul rând, nu se întruneşte decât pe durata unui litigiu cu care aceasta este sesizată, având activitate doar ocazional, şi în al doilea rând, compoziţia sa nu este permanentă; ea diferă pentru fiecare litigiu în parte, după cum decid părţile.

C.P.A. este alcătuită din:  a) Consiliul permanent administrativ al Curţii, care este alcătuit din reprezentanţii diplomatici ai statelor contractante acreditaţi în Olanda, a căror preşedinte este ministrul de externe olandez; b) Biroul internaţional, controlează Consiliul permanent al Curţii şi decide în toate problemele de ordin administrativ. Acesta este singurul organ cu caracter permanent având funcţia de grefa a Curţii; c) Curtea de Arbitraj propriu-zisă, care se formează în fiecare caz în parte prin alegerea unui organ arbitral de către statele părţi de pe o listă de personalităţi.  Aceasta are o competenţă în problemele de drept internaţional.

Părţile joacă un rol deosebit de important în constituirea şi funcţionarea organului arbitral. Dacă în cazul justiţiei internaţionale cu caracter permanent competenţa instanţei şi atribuţiile sale nu depind de voinţa părţilor, care are un statut şi o reglementare interioară de la care nu se poate deroga, în cazul arbitrajului, statele, organizaţiile internaţionale (sau chiar persoane private) pot forma organul arbitral, îi pot impune regulile de procedură şi cele de fond pe care acesta trebuie să le urmeze. Astfel părţile formează organul arbitral, defineşte misiunea acestuia şi identifică procedura ce trebuie urmată. Totuşi statele pot formula câteva rezerve cu privire la arbitraj.

Regula generală în constituirea organului arbitral este libera alegere a arbitrilor de către părţile în diferend. Părţile pot numi arbitri pentru fiecare diferend în parte, sau aceştia pot fi numiţi odată pentru toate diferendele dintre părţi, şi atunci ne aflăm în faţa unui tribunal arbitral reconstituit şi cu competenţă generală. Se poate recurge la un arbitru unic, situaţie în care acesta este desemnat de un terţ. Cel mai adesea se face apel la mai mulţi arbitri în număr impar. În acest caz, părţile numesc câte un arbitru pentru fiecare, ceilalţi fiind numiţi de state neutre. Este şi cazul comisiilor mixte de arbitraj. Odată ales tribunalul de arbitraj, componenţa sa va rămâne aceeaşi până la pronunţarea sentinţei. Înlocuirea arbitrilor este posibilă însă cu acordul expres al părţilor în litigiu.

Arbitrajul are ca temei exprimarea liberă a părţilor aflate în diferend, consimţământul liber exprimat printr-un acord între ele. Astfel, acordul părţilor este fundamentul juridic al procedurii arbitrale. Se respectă în acest fel principiul suveranităţii statelor. Părţile sunt libere să aleagă soarta lor prin încheierea unui acord între ele, prin asumarea unui angajament de a supune diferendele dintre ele arbitrajului. Astfel odată încheiat, acordul devine legea părţilor, care trebuie respectat, conform unui alt principiu de drept internaţional pacta sunt servanda.

Jurisdicţia internaţională permanentă

Iniţiatorii O.N.U. doreau să dezvolte rolul organului jurisdicţiei internaţionale permanente şi să-l integreze mai strâns în cadrul organizaţiei. Astfel s-a hotărât crearea Curţii Internaţionale de Justiţie C.I.J.), aceasta fiind organul judiciar principal al Naţiunilor Unite (Carta O.N.U., art. 92).

C.I.J. este una din instituţiile de judecată internaţionale, cu caracter permanent, deschisă tuturor statelor. Ea are rol important în soluţionarea diferendelor internaţionale prin acordarea de avize consultative din punct de vedere juridic, la cererea unor organe ale O.N.U. sau a instituţiilor specializate ale organizaţiei. În doctrina de drept internaţional se susţine că C.I.J. are rolul de a reafirma şi de a fixa principiile şi normele acestui drept, prin hotărârile sale, de a contribui la aplicarea şi respectarea acestor norme.

Curtea este principalul organ judiciar al Naţiunilor Unite căreia, conform art. 36 par. 3 al Cartei, trebuie să-i fie supuse diferendele cu caracter juridic. Astfel, Curţii i se acordă un rol în cadrul misiunii generale de pacificare a societăţii internaţionale condusă de Naţiunile Unite. În 50 de ani de existenţă ea şi-a asumat responsabilitatea într-un mod onorabil dacă privim activitatea sa atât în materie contencioasă, cât şi consultativă.

C.I.J. este formată din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală a O.N.U. şi de Consiliul de Securitate pe un mandat de 9 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Persoanele care candidează pentru funcţia de judecători la Curte trebuie să aibă calităţi morale, să poată ocupa cele mai înalte funcţii judiciare în ţara lor şi care au competenţa recunoscută în materia de drept internaţional. În alegerea  judecătorilor Curţii se are în vedere ca ei să prezinte marile forme de civilizaţie existente în lume şi principalele sisteme juridice existente în comunitatea internaţională. Judecătorii C.I.J., pe timpul mandatului lor nu pot exercita vreo funcţie politică sau administrativă în ţara lor şi nici vreo activitate profesională. Judecătorii Curţii se bucură de privilegii şi imunităţi diplomatice, ei sunt inamovibili, pe timpul mandatului lor. Trebuie precizate două caracteristici ale acestor judecători ai C.I.J.: pe de o parte, ei sunt aleşi, iar pe de altă parte, ei sunt independenţi.

În compunerea completului de judecată al Curţii s-a menţinut instituţia judecătorului naţional, practicată de către fosta Curte permanentă de Justiţie Internaţională, reglementată de art. 31 al statutului C.I.J., care prevede: “Dacă  în Completul Curţii nu este inclus nici un judecător având cetăţenia părţilor, fiecare dintre părţi poate să procedeze la desemnarea unui judecător…” Este vorba despre o practică la care părţile fac apel în mod sistematic. Această instituţie prezintă un mare avantaj pentru Curte, respectiv acela de a aprecia argumentele şi sistemul juridic al părţilor în litigiu.

C.I.J. îşi exercită competenţele în şedinţele plenare, printr-un complet de judecată format din cel puţin 9 judecători. Excepţie fac Camerele pe care le poate constitui Curtea din 3 sau mai mulţi judecători. Regulamentul Curţii Internaţionale de Justiţie este deschisă numai pentru diferendele apărute între state şi care îi sunt supuse de statele părţi. Totuşi sunt cazuri contencioase care sunt de origine privată situaţii în care Curtea este sesizată în mod frecvent prin mecanismul protecţiei diplomatice. Regula generală privind competenţa Curţii este caracterul facultativ al ei, conform principiului jurisdicţiei sale facultative. Acesta se referă la consimţământul de a apela la jurisdicţia internaţională. Ea implică acordul scris al părţilor de a supune diferendul dintre ele Curţii Internaţionale de Justiţie. Jurisdicţia Curţii depinde de voinţa părţilor în litigiu. Competenţa Curţii devine obligatorie pentru un stat care declară că recunoaşte această obligativitate privind competenţa Curţii. În general, statele acceptă obligativitatea competenţei Curţii pentru diferendele de natură juridică. Competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie are un dublu aspect: competenţa contencioasă  şi competenţa administrativă.

 

Instanţe cu competenţe speciale

Pe lângă Curtea Internaţională de Justiţie, au mai fost create şi alte instanţe de drept internaţional, dar care au o jurisdicţie cu competenţă specializată. Acestea sunt instanţe jurisdicţionale create de state pentru reglementarea acelor tipuri de litigii care privesc un domeniu specializat al dreptului internaţional şi cunosc un număr limitat de state. Trăsăturile caracteristice ale acestor instanţe de drept internaţional sunt: a) ele pot fi sesizate de state, dar şi de persoane particulare, fizice sau juridice; b) aceste instanţe nu beneficiază decât de competenţa ce le este atribuită de actul constitutiv al organizaţiei internaţionale sau de o convenţie multilaterală; c) ele se caracterizează prin eterogenitatea dreptului aplicabil.

1.             Tribunalul internaţional pentru dreptul mării a fost creat prin Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982 cu scopul de a se constitui un organ permanent de jurisdicţie internaţională specializat. Acest tribunal îşi are sediul la Hamburg. Statutul său este asemănător cu Statutul C.I.J. Structura acestui organ jurisdicţional apare ca un sistem de Camere: o cameră este instituită pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine; o alta pentru procedura sumară; alte camere sunt specializate, cu compoziţie restrânsă. La fel ca şi în cazul C.I.J. se admite numirea de judecători ad-hoc.

Competenţa Tribunalului internaţional pentru dreptul mării se caracterizează printr-o dualitate de regim juridic, datorită dualităţii obiectului Convenţiei asupra dreptului mării, şi anume: dreptul spaţiilor marine şi dreptul teritoriilor submarine.

Ratione materiae, tribunalul este competent să judece diferende născute din aplicarea sau interpretarea Convenţiei asupra dreptului mării. Competenţe tribunalului poate rezulta şi din compromisul sau acordul încheiat între părţile în litigiu.

Ratione personae, pot apărea părţi în faţa acestui tribunal, statele părţi ale Convenţiei asupra dreptului mării. Celelalte state pot conferi competenţa Tribunalului printr-un compromis. Mai pot apărea ca părţi în faţa Tribunalului: organe ale Autorităţii, Întreprinderea, întreprinzătorii privaţi aflaţi în raporturi contractuale cu instituţiile în cauză.

2.             Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (C.J.C.E.) a fost instituită în urma Tratatului e la Paris din 1951 privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului C.E.C.O.). Această Curte este organul judiciar al Comunităţii Europene. C.J.C.E. este alcătuit din 13 judecători şi 6 avocaţi generali, care trebuie să depună concluzii în faţa Curţii. Aceştia sunt  aleşi pe o perioadă de 6 ani de către Guvernele statelor membre. Dintre aleşii statelor se alege un preşedinte pe un mandat de 3 ani. Din punctul de vedere al competenţei, Curtea poate soluţiona diferende care privesc interpretarea tratatelor şi actelor comunitare, aprecierea validităţii actelor comunitare, precum şi diferende privind repararea prejudiciului produs de organele Comunităţii.

3.             Jurisdicţia administrativă în sistemul Naţiunilor Unite este reprezentată de instituţii jurisdicţionale care reglementează conflictele intervenite între instituţiile din sistemul O.N.U. şi funcţionarii sau agenţii săi. Competenţa lor este strâns limitată la litigiile dintre o organizaţie şi funcţionarii săi, rezultate din exercitarea unei funcţii publice internaţionale: a) Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii (T.A.O.I.M.) înfiinţat  în 1927 cu sediul la Geneva; b) Tribunalul Administrativ al Naţiunilor Unite T.A.N.U.) creat în 1949 cu sediul la New-York; Tribunalul Administrativ în cadrul Băncii Mondiale care a luat fiinţă în anul 1980.

 

3. MIJLOACE  PAŞNICE  CU  CARACTER  POLITIC

Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.)

Organizaţiile internaţionale, în special O.N.U. sunt competente să acţioneze pentru soluţionarea diferendelor internaţionale fie la cererea părţilor în litigiu, fie din proprie iniţiativă. Diferendele ce pot fi supuse procedurii de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale privesc raporturile dintre statele membre ale organizaţiei. Aceste diferende pot avea ca obiect aplicarea şi interpretarea actelor constitutive ale organizaţiei, respectiv soluţionarea unei dispute dintre un stat membru şi o organizaţie internaţională.

Diferendele în soluţionarea cărora intervine O.N.U. pot fi reglementate pe două căi: prin mijloace paşnice sau prin constrângere. Organele principale ale O.N.U. competente să soluţioneze paşnic diferendele internaţionale sunt: Consiliul de Securitate, chemat să asigure menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; Adunarea Generală şi în unele condiţii Secretarul general al O.N.U. Organele O.N.U. au competenţa să aplaneze sau să rezolve nu numai diferende ci şi situaţii internaţionale ce ar putea duce la încălcarea păcii şi securităţii internaţionale; O.N.U. intervine atunci când un diferend este grav, când este susceptibil să ameninţe pacea şi securitatea internaţională.

Consiliul de Securitate al O.N.U. poate adopta următoarele măsuri pentru soluţionarea diferendului: a) să invite părţile să soluţioneze diferendul prin mijloace paşnice prevăzute de Cartă, în caz că poate acţiona ca mediator sau conciliator; b) să ancheteze diferendul sau situaţia internaţională; c) să recomande părţilor în diferend procedurile sau măsurile de aplanare a acestuia, situaţie în care trebuie să ia în considerare că diferendele cu caracter juridic sunt supuse soluţionării Curţii Internaţionale de Justiţie.

Adunarea Generală a O.N.U. este competentă să discute toate problemele în litigiu, având ca temei Carta O.N.U. şi să formuleze recomandări părţilor aflate în diferend. Competenţa sa este subsidiară competenţei Consiliului de Securitate. Adunarea Generală se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată de un stat membru al organizaţiei, care este parte în diferend sau de un membru care nu este parte la acel diferend, sau chiar de către consiliul de Securitate. Activitatea Adunării Generale are un caracter declarativ.

Secretarul general al O.N.U. este competent în atenţionarea Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care ar putea pune în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. El poate face anchete sau raporturi cu privire la diferend sau la situaţia în cauză, poate iniţia acţiuni de bune oficii, mediaţiune sau conciliere.

 

Organizaţiile internaţionale regionale

Organizaţiile internaţionale regionale au un rol important în soluţionarea diferendelor internaţionale. Ele trebuie să ţină o legătură strânsă cu O.N.U. în ceea ce priveşte politica de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, ca un efect al globalizării. Ele sunt chemate să reglementeze diferendele locale sau regionale. Carta O.N.U. cere Consiliului de Securitate să încurajeze soluţionarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul organizaţiilor internaţionale regionale, fie la iniţiativa statelor membre, fie sesizarea organizaţiilor regionale de către Consiliul de Securitate. Organizaţiile internaţionale regionale au obligaţia de a informa Consiliul de Securitate asupra acţiunilor întreprinse de ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Organizaţiile regionale cu competenţă generală au funcţii în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi al soluţionării paşnice a diferendelor locale. Printre cele mai reprezentative organizaţii internaţionale regionale amintim: Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), Liga Statelor Arabe şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E. – C.S.C.E.).

4.  MIJLOACE  PAŞNICE  BAZATE   PE   CONSTRÂNGERE

Se recurge la mijloacele paşnice bazate pe constrângere, atunci când un stat comite acţiuni inamice faţă de un alt stat, sau încalcă normele dreptului internaţional şi lezează drepturile sau interesele altui stat. Mijloacele paşnice bazate pe constrângere trebuie să nu încalce principiul neagresiunii, principiu fundamental de drept internaţional. Actualul drept internaţional admite ca mijloace paşnice bazate pe constrângere următoarele:

a)             recurgerea  la retorsiune, care constă în măsurile de răspuns ale unui stat faţă de actele inamicale, contrare curtoaziei internaţionale ale unui stat îndreptate împotriva lui. Retorsiunea poate lua diferite forme, precum: suspendarea sau reducerea ajutorului public de către S.U.A. statelor, care în anii 1960 şi-au extins zonele de pescuit dincolo de marea lor teritorială sau a celor care nu respectă drepturile omului.

b)             represaliile, care constau într-un act sau mai multe acte contrare dreptului internaţional adoptate de un stat prin care se răspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Scopul represaliilor este de a determina statul care a acţionat ilicit să înceteze acţiunea sa, să repare daunele provocate celuilalt stat şi să revină la respectarea dreptului internaţional. Pentru a fi legale, represaliile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie îndreptate împotriva statului autor al actului ilicit; să fie proporţionale cu actul ilicit căruia ele vin sădea răspunsul; să fie acţionate ca un act de necesitate şi acţionate de către statul victimă după ce s-a încercat despăgubirea prin alte mijloace; să fie exercitate după ce s-a somat statul vinovat.

c) ruperea relaţiilor diplomatice, este actul unilateral al uni stat prin care îşi recheamă misiunea diplomatică dintr-un stat şi cere statului respectiv să-şi recheme misiunea diplomatică de pe teritoriul său. Prin acest act, statul care a recurs la el pune capăt relaţiilor oficiale cu statul vizat prin acţiunea sa. Motivele ruperii relaţiilor diplomatice pot fi: un act discreţionar al statului respectiv; un act acceptat sau impus în virtutea unor tratate sau organizaţii pe plan internaţional; reacţia împotriva unui ilicit, care a provocat o daună sau a încălcat un drept; nemulţumirea pentru comportarea neamicală a unui stat; schimbarea neconstituţională a guvernului unui stat printr-o lovitură  de stat, revoluţie sau ocupaţie străină; ruperea sau stabilirea relaţiilor statului respectiv cu un terţ.

Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea loc fie expres, fie tacit. În ambele situaţii trebuie să existe manifestarea de voinţă neechivocă a statului în acest sens. Modalitatea expresă constă într-o declaraţie oficială sau scrisă. Modalitatea tacită se poate manifesta prin: plecarea voluntară a agentului diplomatic în ţara de origine în urma unor incidente care, în mod obişnuit, duc la încetarea temporară sau definitivă a relaţiilor diplomatice; plecarea tuturor membrilor misiunii fără o motivare explicită; refuzul de recunoaştere a noului guvern sau recunoaşterea noului guvern de facto; războiul între ţările respective.

Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea loc şi ca acţiuni colective concepute în cadrul unor alianţe sau organizaţii internaţionale. Elementele caracteristice ruperii colective a relaţiilor diplomatice sunt: preeminenţa organului internaţional faţă de fiecare stat care îl constituie; existenţa obligaţiei juridice asumate de statele membre de executare a hotărârilor comune; caracterul de sancţiune a măsurii care se aplică în mod colectiv. Ca sancţiune, aceasta nu se aplică prin constrângere, ea rămâne la libera apreciere a statelor.

Efectele ruperii relaţiilor diplomatice constau în dispariţia oricărui raport oficial de reprezentare, efectul concret fiind închiderea misiunii diplomatice şi părăsirea ţării de către agenţii şi membrii acesteia. Conform principiului inviolabilităţii, autorităţile statului acreditat nu au dreptul de a pătrunde şi de a exercita acte de autoritate în interiorul acestuia. Această regulă este prevăzută în art. 16 al Convenţiei de la Havana din 1928 şi art. 45 din Convenţia de la Viena din 1961. Acest principiu vizează instituţia persoanei agentului diplomatic, conform căruia statutul juridic de imunitate nu încetează instantaneu cu ruperea relaţiilor diplomatice. În ceea ce priveşte efectul ruperii relaţiilor diplomatice, asupra tratatelor internaţionale s-a statuat principiul potrivit căruia tratatele trebuie respectate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL  6

RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR

 

Răspunderea internaţională este definită în documentele juridice internaţionale ca “instituţie a dreptului internaţional public în temeiul căreia statul sau alt subiect al dreptului internaţional, care săvârşeşte fapte internaţionale ilicite, este răspunzător faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă de toate statele lumii, în cazul crimelor internaţionale” (răspunderea internaţională a statelor). O altă definiţie este aceea potrivit căreia “răspunderea internaţională a statului – subiect principal al acestei instituţii – înseamnă că cela care a săvârşit o faptă internaţională ilicită sau o acţiune legală de natură să producă prejudicii altui subiect de drept internaţional public este dator să suporte consecinţele stabilite de dreptul internaţional public”. Răspunderea, în dreptul internaţional public, este definită şi ca “obligaţie pentru cei care au încălcat normele acestuia de a suporta consecinţele conduitei lor ilicite, obligaţie care le este impusă sub forma sancţiunilor stabilite de către state”.

Caracterele, natura, fundamentul şi tipurile răspunderii internaţionale

1. Răspunderea internaţională are, ca primă trăsătură fundamentală, un caracter sancţionator, ea fiind o replică la nerespectarea regulilor de drept internaţional. În al doilea rând, răspunderea internaţională nu este autonomă în raport cu obligaţiile internaţionale, ci o completare a acestora, chiar dacă uneori, statele răspund pentru fapte care nu au caracter ilicit (răspundere obiectivă).

2. Natura juridică a răspunderii internaţionale, reprezintă un raport juridic între două sau mai multe subiecte de drept internaţional public, în special între state, respectiv între statul vinovat şi statul lezat, opinie însuşită şi de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Chiar şi atunci când se produce o daună unui particular, raportul de răspundere se naşte între statul care şi-a încălcat obligaţia şi statul al cărui cetăţean este victima. Atunci când gravitatea încălcărilor este de mare amploare şi vizează întreaga comunitate internaţională, raportul juridic de răspundere se naşte între statul autor şi toate celelalte state, ca o obligaţie erga omnes (de ex., în cazul acţiunilor care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională).

3.             Fundamentul răspunderii internaţionale trebuie analizat în contextul distincţiei care se face între răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional şi răspunderea pentru consecinţele prejudiciabile ale unor activităţi legale. Răspunderea statelor pentru fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional, fundamentul răspunderii internaţionale a statelor este faptul ilicit care, potrivit proiectului de articole al Comisiei de Drept Internaţional trebuie să îndeplinească două condiţii: una de ordin subiectiv, respectiv o comportare manifestă prin comisiune sau omisiune imputabilă statului; alta de ordin obiectiv, respectiv o încălcare a unei obligaţii internaţionale printr-o comportare care-i este imputabilă. Doctrina şi practica judiciară consideră că răspunderea internaţională a unui stat poate fi angajată dacă fapta îi este imputabilă şi dacă este ilegală din punct de vedere al dreptului internaţional public.

Pe lângă aceste condiţii se afirmă uneori şi existenţa culpei, prejudiciul şi legăturii cazuale. Cât priveşte culpa, aceasta este o condiţie care aparţine dreptului internaţional clasic şi a pierdut din importanţă în prezent, în favoarea răspunderii obiective. Potrivit Proiectului de articole al Comisiei de Drept Internaţional, prejudiciul nu este o condiţie a răspunderii statelor pentru fapte ilicite, în sensul că numai existenţa prejudiciului nu termină direct răspunderea dacă nu există şi o încălcare a dreptului internaţional public.

Faptele internaţionale ilicite, ca fundament al răspunderii internaţionale a statelor, sunt grupate în două categorii: a) crime internaţionale şi b) delicte internaţionale.

Crimele internaţionale sunt definite în Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U. ca fiind faptul ilicit din punct de vedere internaţional, care rezultă din violarea unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale societăţii internaţionale, încât ea este considerată de societate în ansamblul ei ca o crimă. Răspunderea pentru această categorie de fapte ilicite vizează ocrotirea unor valori universal acceptate de societatea internaţională, precum pacea şi securitatea internaţională, dreptul popoarelor la autodeterminare, protecţia fiinţei umane în timp de pace şi în timp de conflict armat, mediul natural etc. În cazul săvârşirii acestor fapte internaţionale ilicite, raportul juridic de răspundere se naşte între statul autor al crimei internaţionale şi toate celelalte state (obligaţie de răspundere erga omnes).

Delictele internaţionale reprezintă fapte internaţionale ilicite mai puţin grave decât crimele internaţionale, iar raportul juridic de răspundere se naşte între statul autor şi statul victimă (statele victime).

Faptele ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional (crimele şi delictele internaţionale) reprezintă violări ale obligaţiilor statelor. După natura lor, obligaţiile internaţionale ale statelor pot fi: a) obligaţii de comportament (de a avea un anumit comportament); b) obligaţii de eveniment (să prevină producerea unor evenimente). După momentul în care sunt violate, obligaţiile internaţionale se clasifică în fapte internaţionale ilicite cu durată în timp (fapte continue, compuse sau complexe) şi fapte internaţionale ilicite fără durată în timp. Determinarea tipului obligaţiei este importantă pentru individualizarea răspunderii autorului şi normalizarea relaţiilor dintre state.

RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR ŞI ORGANIZAŢIILOR

INTERNAŢIONALE

 

1.      Răspunderea internaţională a statelor

Faptele ilicite care declanşează răspunderea internaţională a statelor pot fi grupate în trei categorii: a) fapte ilicite de drept comun, comise în timp de pace de particulari sau de împuterniciţi ai statului sau ai guvernului său; b) fapte ilicite comise în timpul dezordinilor sociale interne (tulburări interne, insurecţii); c) fapte ilicite comise în timp de război. Statele răspund pentru actele lor – acte de stat – şi pentru actele particularilor, dacă sunt ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional. Statele răspund pentru actele ilicite prin care au produs prejudicii altui stat, cetăţenilor sau bunurilor acestuia, indiferent de autoritatea care le-a uzat, pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, precum şi când cauzează pagube altui stat prin luarea unor măsuri de prevenire a unor tulburări interne. Statele răspund şi pentru faptele resortisanţilor săi, persoane particulare, când nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica producerea lor.

2.      Formele răspunderii internaţionale a statelor

În funcţie de gravitatea şi conţinutul violărilor, răspunderea poate fi: morală, politică sau materială. Răspunderea statelor nu poate fi penală pentru că societas delinquere non potest. În legătură cu acest ultim aspect s-au conturat trei concepţii în literatura de specialitate: a) statul, ca persoană morală (juridică), nu poate răspunde penal; b) o persoană morală trebuie să răspundă penal pentru infracţiunile comise, pentru că ar avea aptitudinea să comită asemenea fapte prin propria voinţă; c) concepţia care acceptă aptitudinea persoanei morale de a comite infracţiuni, dar respinge posibilitatea de a aplica sancţiuni penale ori le acceptă în mod cu totul excepţional.

În doctrina dreptului internaţional se afirmă că răspunderea internaţională nu are decât în mod excepţional un caracter penal şi că acest tip de sancţiune vizează numai persoana fizică, pentru că “ea este singura care are voinţă conştientă şi, de aceea, nu poate exista culpă şi nici culpabilitate, nici responsabilitate penală pentru o colectivitate”. Răspunderea penală nu poate opera pentru subiectele dreptului internaţional, ci numai în cazul persoanei fizice, a omului ca individ.

Răspunderea morală a statelor

Răspunderea morală a statelor este o formă a răspunderii internaţionale a statelor (satisfactio), determinată de prejudiciul moral (insultă, tratament necorespunzător etc.) cauzat altui stat printr-o faptă contrară dreptului internaţional. Repararea prejudiciului constă într-o satisfacţie sub forma exprimării de scuze datorate de statul autor faţă de statul lezat, prezentarea de onoruri sau promisiuni că actele ilicite nu se vor repeta. Răspunderea morală se poate concretiza prin aplicarea de sancţiuni funcţionarilor ori cetăţenilor care au săvârşit fapta, sau în plata unor sume de bani     ca despăgubiri punitive. Este posibil ca satisfacţia să fie exprimată şi prin declararea faptei ca ilicită de către o instanţă internaţională. Răspunderea morală nu are numai o funcţie reparatorie din punct de vedere moral, ci, prin reafirmarea normelor încălcate, şi o funcţie de promovare a respectării dreptului internaţional.

Răspunderea politică (politico- juridică) a statelor

Răspunderea politică este o formă a răspunderii internaţionale a statelor care presupune suportarea de către statul autor a unor sancţiuni care pot fi concretizate într-o gamă care variază de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit şi până la sancţiuni dure, chiar cu folosirea forţei armate, în cazul actelor de agresiune. Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în diverse moduri: condamnarea şi alte luări de poziţii de dezaprobare; moţiuni şi rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale care pot merge până la decizia de suspendare sau excludere din organizaţie a statului autor; întreruperea relaţiilor diplomatice; folosirea forţei armate aeriene, navele terestre în scop demonstrativ sau chiar operaţii militare în baza deciziei Consiliului de Securitate.

Răspunderea materială a statelor

Această formă a răspunderii internaţionale obligă statul vinovat să repare daunele materiale provocate altui stat, sub dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio) şi restabilirea drepturilor încălcate (restitutio). Reparaţia daunelor materiale are un caracter compensatoriu şi nu unul punitiv. Principiul aplicabil este restitutio in integrum, cu precizarea că practica internaţională consacră regula potrivit căreia statul vinovat va repara numai daunele directe, nu şi pe cele indirecte.  Ca principiu subsidiar, când restabilitatea situaţiei anterioare faptei ilicite nu este posibilă, răspunderea materială va consta în plata unor compensaţii pentru prejudiciile provocate (reparatio). Răspunderea materială a statelor poate exista independent de celelalte forme ale răspunderii internaţionale. Dacă faptele ilicite sunt grave, pe lângă răspunderea materială operează şi răspunderea politică şi morală, inclusiv tragerea la răspundere penală a persoanelor autoare ale crimelor internaţionale.

Particularităţi ale răspunderii organizaţiilor internaţionale

Prezenţa organizaţiilor internaţionale guvernamentale a schimbat imaginea societăţii internaţionale, cu implicaţii evidente şi în sfera răspunderii internaţionale. Recunoscându-se personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale, rezultă că acestea au drepturi şi obligaţii în raport cu alte subiecte ale dreptului internaţional public, ceea ce înseamnă că, dacă drepturile lor sunt violate, au posibilitatea să le valorifice prin intermediul răspunderii internaţionale. Organizaţia internaţională guvernamentală, ca şi statul, poate fi parte într-un raport juridic de răspundere internaţională. Organizaţiile internaţionale au şi o personalitate juridică de drept intern, aflându-se sub imperiul jurisdicţiei unui stat. Organizaţia are o dublă personalitate juridică: de drept intern şi de drept internaţional.

Din punct de vedere al dreptului intern, răspunderea juridică a organizaţiei internaţionale poate fi contractuală şi extracontractuală, în funcţie de actele sau faptele acesteia, care sunt sub incidenţa legislaţiei naţionale. Cu toate subiectele dreptului intern, organizaţiile internaţionale au obligaţia să respecte legislaţia naţională a statului în care îşi au sediul, ori a statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, în caz contrar fiind supuse regulilor răspunderii juridice. Organizaţiile internaţionale beneficiază de imunitate de jurisdicţie sub aspect procedural; chiar organizaţia poate renunţa la imunitatea sa sau poate soluţiona litigiul prin negociere sau prin orice alt mijloc convenit de părţi.

În privinţa răspunderii organizaţiei internaţionale în dreptul internaţional public, în general, organizaţiile internaţionale sunt supuse regulilor răspunderii internaţionale a statelor, cu precizarea că ele funcţionează pe principiul specializării (persoană juridică funcţională). Răspunderea lor în plan internaţional este determinată de acest specific. Caracterul ilicit al faptelor organizaţiilor internaţionale va fi analizat prin raportare la actele statutare şi la deciziile pe care le iau realizarea obiectivelor. Ca şi statele, organizaţiile internaţionale nu fac obiectul răspunderii penale, aplicându-se principiul societas delinquere non potest, ceea ce nu exclude răspunderea penală a funcţionarilor acestora atunci când comit infracţiuni internaţionale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL 7

ASPECTE PRIVIND DREPTUL DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

 

 

Reprezentarea statelor în relaţiile internaţionale. Dreptul diplomatic şi consular

Statele sunt reprezentate în raporturile internaţionale de şeful statului, şeful guvernului şi ministrul afacerilor externe; în anumite limite, alţi miniştri reprezintă, de asemenea, statele în domeniile lor de activitate.

Organele de specialitate în domeniul reprezentării statelor în raporturile internaţionale dunt: Ministerul Afacerilor Externe, misiunile diplomatice şi oficiile consulare.

Şeful statului, şeful guvernului şi ministrul afacerilor externe, aflaţi în misiune pe teritoriul altor state, se bucură de privilegii şi imunităţi extinse şi de o protecţie deosebită (inviolabilitate personală, imunitate de jurisdicţie, libertate de deplasare, scutire de orice taxe şi altele). Alte persoane, care reprezintă statul în misiuni speciale în străinătate, se bucură de imunităţi şi privilegii legate de participarea la misiunea respectivă.

Prezintă un interes deosebit regimul misiunilor diplomatice şi al oficiilorconsulare, organe de reprezentare permanentă a statului, care acţionează pe teritoriul altui stat.

 

Misiunile diplomatice

Pe măsura extinderii relaţiilor dintre state, a devenit necesară existenţa unor organe permanente de reprezentare, în raporturi directe cu organele statelor de stat şi de guvern şi a miniştrilor afacerilor externe în raporturile internaţionale, problemele şi situaţiile care apar în relaţiile dintre state.

Existenţa misiunilor diplomatice şi activitatea lor pe teritoriul altor state ridică probleme complexe datorită nevoii de a concilia principiul suveranităţii teritoriale cu un anumit statut al misiunilor respective, ca organe ale statului trimiţător. Aceasta decurge din cerinţele relaţiilor internaţionale, care au ca făcut necesară activitatea unor organe reprezentative ale altor state în cadrul aceluiaşi câmp al suveranităţii teritoriale. Alte probleme decurg din apariţia şi dezvoltarea organizaţiilor internaţionale, în cadrul cărora statele sunt chemate să realizeze cooperarea multilaterală în domenii tot mai extinse, fiind reprezentate tot prin misiuni diplomatice şi alte misiuni oficiale.

Sistemul juridic al misiunilor diplomatice decurge din numeroase norme cutumiare, care s-au format în cadrul practicii internaţionale a statelor, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Aceste norme cutumiare au fost codificate în Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice; normele de bază  ale acestei Convenţii au fost preluate în Convenţia asupra misiunilor speciale din 1969 şi în Convenţia de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal.

Prevederile Convenţiei de la Viena din 1961, un adevărat cod al relaţiilor diplomatice, reprezintă nu numai o codificare, ci şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional.

confirmat sunt obligatorii pentru toate statele. Încălcarea acestor norme de către autorităţile statului de reşedinţă sau de persoane particulare (cazuri din ce în ce mai frecvente în zilele noastre) în raporturile cu misiunile diplomatice şi personalul acestora, îndeosebi încălcarea privilegiilor şi imunităţilor lor, generează răspunderea internaţională a statului.

În prezent misiunile diplomatice pe lângă alte state au rangul de ambasade; din aceeaşi clasă fac parte nunciaturile apostolice (misiuni diplomatice ale Sfântului Scaun) şi înaltele comisariate (misiuni diplomatice ale Marii Britanii în statele care fac parte din Commonwealth şi ale acestora la Londra).

 

Înfiinţarea şi încetarea misiunilor diplomatice

a) Înfiinţarea unei misiuni diplomatice:

 

Pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesar să existe relaţii diplomatice între cele două state în cauză şi să intervină un acord între ele pentru deschiderea de misiuni diplomatice.

Stabilirea de relaţii diplomatice este condiţia obligatorie pentru a propune unui alt stat înfiinţarea de misiuni diplomatice. Este însă necesar acordul de voinţă expres al celuilalt stat. Deschiderea misiunilor diplomatice poate fi convenită o dată cu stabilirea relaţiilor diplomatice sau separat de aceasta.

Acordul trebuie să precizeze rangul misiunii, pe cere-l va avea şi şeful misiunii; el poate include şi alte elemente referitoare la efectivul misiunii, funcţiile acesteia şi altele.

 

b) Încetarea unei misiuni diplomatice:

1. Suspendarea misiunii diplomatice

O misiune diplomatică poate fi suspendată, atunci când, din diferite motive, nu mai este în măsură să funcţioneze. Suspendarea misiunii diplomatice a unui stat nu presupune şi suspendarea

Misiunea diplomatică poate, de asemenea, să înceteze, deci să fie desfiinţată ca instituţie. Aceasta poate să fie rezultatul deciziei statului trimiţător, dar poate fi şi consecinţa altor împrejurări.

relaţiilor diplomatice are drept consecinţă imediată desfiinţarea misiunii, relaţiile diplomatice pot să existe în continuare, chiar dacă una sau ambele misiuni îşi încetează existenţa din alte motive.

De asemenea, trebuie să precizăm faptul că încetarea activităţii şefului de misiune sau a altor agenţi diplomatici nu are ca efect încetarea misiunii diplomatice, dacă însă încetează misiunea diplomatică, în mod obligatoriu îşi încetează activitatea întreg personalul misiunii.

 

2. Ruperea relaţiilor diplomatice

Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă cauza cea mai frecventă de încetare a misiunilor diplomatice, indiferent de cauzele pentru care se produce (act unilateral, conflict armat, nerecunoaşterea guvernului statului trimiţător etc.). De regulă, starea de război între două state generează încetarea relaţiilor diplomatice şi deci şi a misiunilor.

Alte cazuri de rupere a relaţiilor diplomatice decurg din sancţiuni aplicate potrivit art. 41 din Carta ONU.

 

3. Actul unilateral al statului trimiţător

Un caz frecvent de încetare a misiunii diplomatice îl reprezintă actul unilateral al statului trimiţător, care procedează, pentru diferite raţiuni, mai ales de economie bugetară, la reducerea misiunilor sale din străinătate.

 

4. Alte cazuri de încetare a misiunii diplomatice sunt:

a) la cererea statului primitor, în situaţii de tensiune gravă;

b) încetarea calităţii de subiect de drept internaţional a statului trimiţător (prin intrarea într-o federaţie sau încorporarea teritoriului său în alt stat);

c) retragerea recunoaşterii statului;

d) declararea persona non grata sau inacceptabil a întregului personal al misiunii.

 

Structura şi personalul misiunii diplomatice

Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţa exclusivă a statului trimiţător.

Structura unei misiuni diplomatice este determinată de importanţa pe care o acordă acest stat relaţiilor cu statul de reşedinţă, de atribuţiile pe care primul le conferă misiunii sale în celălalt stat şi desigur de nivelul şi calitatea relaţiilor dintre cele două state.

În general, misiunile diplomatice cuprind:

– o secţie politică;

– o secţie economică şi/sau comercială;

– o secţie pentru relaţii culturale;

– o secţie de presă;

– o secţie consulară;

– un birou al ataşatului militar.

Misiunile reduse numericeşte pot avea chiar câte o persoană în fiecare secţie. Misiunea este deservită de un personal tehnic şi administrativ, ca şi de personal de serviciu, organizat la rândul lui în funcţie de atribuţiile care-i revin.

Misiunea diplomatică este condusă de şeful misiunii.

Convenţia din 1961 privind relaţiile diplomatice a prevăzut trei clase de şefi de misiuni diplomatice:

– ambasadorii sau numiţii acreditaţi pe lângă şefii de stat şi alţi şefi de misiuni având un rang echivalent;

– trimişii, miniştrii sau internunţii acreditaţi pe lângă şefii de stat;

– însărcinaţii cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe.

Convenţia din 1961 consacră principiul conform căruia, în afară de ordinea de precădere şi etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiuni; ca reprezentanţi ai statelor egale şi suverane, ei sunt pe picior de egalitate.

În practică se recurge din ce în ce mai mult la numirea de miniştri, ca şefi de misiuni diplomatice, pentru a evita inconveniente privind ordinea de precădere.

Însărcinaţii cu afaceri (pe cere-i putem numi şi permanenţi) sunt acreditaţi pe lângă miniştrii afacerilor externe, de către ministrul afacerilor externe al statului trimiţător; ei nu se bucură de onorurile celorlalţi şefi de misiuni; nivelul contactelor lor cu autorităţile statului de reşedinţă poate fi mai redus, deşi acest lucru depinde şi de alte împrejurări (interesele statelor în cauză, personalitatea însărcinatului). Aceşti însărcinaţi cu afaceri sunt şefi de misiune titulari (numiţi şi en tire sau en pied sau avec lettres) care ocupă această funcţie până la numirea unui ambasador sau a unui ministru.

Se recurge la instituţia însărcinatului cu afaceri fie din motive financiare sau din lipsă de personal, fie pentru a da expresie nivelul scăzut al relaţiilor dintre două state. În multe cazuri, un ambasador este acreditat în mai multe state, iar misiunile diplomatice în statele în care el nu este rezident sunt conduse de însărcinaţi cu afaceri.

Misiunile diplomatice pot fi conduse şi de însărcinaţi cu afaceri ad-interim, ei nu sunt titulari ai postului, ci conduc misiunea în locul şefului de misiune titular, care este temporar absent de pe post sau în imposibilitatea de a-şi exercita funcţiile (este chemat pentru consultări ori pleacă definitiv din statul de reşedinţă şi se aşteaptă numirea unui nou şef de misiune). Sunt şi cazuri care decurg di voinţa deliberată a statului trimiţător pentru considerente politice (a marca importanţa redusă acordată relaţiei cu statul de reşedinţă ori o stare de încordare în raporturile dintre cele două state), sau economice (pentru a reduce cheltuielile).

Însărcinatul cu afaceri ad-interim este, în mod automat, diplomatul cu gradul imediat inferior şefului de misiune prin notificare scrisă adresată Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă, afară de cazul decesului acestuia, când diplomatul cel mai mare în grad preia conducerea în mod automat; şeful misiunii poate însă desemna un alt diplomat ca însărcinat cu afaceri. Acesta nu poate delega funcţia sa şi nici nu poate fi înlocuit în mod automat de un alt diplomat; în acest caz, Ministerul Afacerilor Externe al statului trimiţător trebuie să desemneze, prin notificare scrisă, un alt însărcinat cu afaceri ad-interim.

 

Personalul misiunilor diplomatice

Personalul diplomatic al misiunii diplomatice cuprinde, în primul rând, pe şefii de misiune.

Ceilalţi membri ai personalului diplomatic sunt: miniştri sau miniştri consilieri; consilieri; secretari I; secretari II; secretari III; ataşaţi din diferite domenii (ataşaţi militari, navali şi ai aerului, ataşaţi comerciali, ataşaţi culturali, ataşaţi de presă, ataşaţi financiari, ataşaţi cu probleme de emigraţie sau alţii). Adesea, persoanele care se ocupă de activitate comercială, culturală sau altele primesc grade diplomatice superioare celui ataşat; la numirea lor şi în documentele care privesc calitatea lor se adaugă  domeniul de care se vor ocupa (de exemplu, consilier comercial sau secretar I economic).

Toate aceste persoane fac parte din personalul diplomatic al misiunii şi se bucură de statutul diplomatic care decurge din normele dreptului internaţional public.

Convenţia de la Viena nu face nicio diferenţă între membrii personalului diplomatic de carieră şi cei care nu sunt diplomaţi de profesie; trimiterea lor în calitate de diplomaţi într-un alt stat le conferă acelaşi statut diplomatic.

 

Personalul nediplomatic este format din personalul administrativ şi tehnic; are rolul de a-i sprijini pe agenţii diplomatici să-şi îndeplinească atribuţiile, de a asigura funcţionarea în bune condiţii a misiunii diplomatice.

Personalul de serviciu al misiunii diplomatice cuprinde persoanele angajate în serviciul casnic al misiunii; din această categorie ar face parte: şoferi, portari, paznici, grădinari, bucătari, menajere etc.

Membrii personalului tehnic şi administrativ şi ai personalului de serviciu al misiunii se bucură de un statut special, decurgând din atribuţiile pe care le îndeplinesc ca personal al misiunii.

Membrii de familie ai agenţilor diplomatici se bucură de acelaşi statut ca şi aceştia din urmă. Membrii de familie ai membrilor personalului tehnic şi administrativ şi ai celui de serviciu se bucură numai de anumite privilegii şi facilităţi.

 

Numirea membrilor misiunii diplomatice; încetarea funcţiilor lor

Fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi numi agenţii diplomatici şi pe ceilalţi membri ai misiunii diplomatice. Aceasta decurge din principiul egalităţii suverane a statelor, din dreptul lor suveran de a-şi constitui organele care să acţioneze în numele lor şi să le reprezinte.

În dreptul internaţional au fost adoptate o serie de norme care acordă statului primitor, în anumite condiţii, dreptul de a se opune numirii unor persoane ca membri ai misiunii diplomatice. În esenţă, aplicarea acestor norme impune realizarea consimţământului statului primitor la numirea unui agent diplomatic.

 

Numirea şi admiterea şefului de misiune

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, ”Statul primitor trebuie să se asigure că persoane pe care intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul primitor a primit agrementul acestui stat”. Convenţia dă expresie, astfel, unei norme cutumiare a dreptului internaţional general.

Aceasta obligă statul să se informeze, în prealabil, dacă persoane pe care intenţionează să o desemneze ca şef de misiune este agreată de statul care ar urma să o primească.

Din prevederile Convenţiei de la Viena rezultă că obligaţia de a cere agrementul vizează pe toţi şefii de misiune: ambasadori, miniştri sau însărcinaţi cu afaceri. Cazul însărcinaţilor cu afaceri

ad-interim este diferit, ei nu sunt şefi de misiune titulari, ci acţionează în numele celor care i-au delegat pe perioada absenţei acestora.

Cererea de agrement constă în comunicarea de către un alt stat a intenţiei de a numi pe lângă acesta din urmă o anumită persoană în calitate de şef de misiune, se solicită statului respectiv să răspundă, în prealabil, dacă îşi asentimentul faţă de această numire.

Cererea de agrement este transmisă pe canale diplomatice şi trebuie să fie făcută în mod confidenţial şi, pe cât posibil, menţinută confidenţială de ambele state, iar răspunsul statului primitor se comunică pe canale diplomatice.

Acordarea agrementului constituie o prerogativă a statului primitor, un act discreţionar, în sensul că acesta rămâne liber să-l acorde sau nu, fără a trebui să dea explicaţii.

Acordarea agrementului deschide calea pentru procedura acreditării şefului de misiune.

Acreditarea este procedura specială prin care persoana care a primit deja agrementul dobândeşte calitatea de şef de misiune. Aceasta constă în prezentarea unui document formal, scrisorile de acreditare din partea şefului statului  trimiţător (în cazul ambasadorilor şi miniştrilor) ori din partea ministrului afacerilor externe (în cazul însărcinaţilor cu afaceri), şi primirea solemnă a acestui document de către organul destinatar al statului primitor. Odată cu încheierea ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare, şeful de misiune dobândeşte, în mod definitiv, funcţia oficială de şef de misiune şi este investit cu exerciţiul deplin al funcţiilor sale.

 

Numirea şi admiterea celorlalţi membri ai personalului misiunii diplomatice

Numirea celorlalţi membri ai personalului misiunii diplomatice ţine, de asemenea, de competenţa internă a statului trimiţător.

Numirea şi trimiterea lor pe teritoriul  statului primitor este supusă unor condiţii şi poate fi respinsă de acest stat, având în vedere atribuţiile pe care ei urmează să le îndeplinească  pe teritoriul său.

Statul primitor poate să se pronunţe cu privire la numirea unui agent diplomatic, să refuze primirea sau să ceară retragerea lui, în urma notificării de către statul trimiţător a trimiterii lui la misiunea respectivă (care este obligatorie) sau după începerea misiunii. Convenţia de la Viena prevede că statul primitor poate oricând să informeze statul trimiţător că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că orice al membru al personalului misiunii nu este acceptabil. Statul trimiţător trebuie să recheme persoana în cauză sau să pună capăt funcţiilor sale.

O procedură diferită este prevăzută pentru numirea ataşaţilor militari. Potrivit Convenţiei de la Viena, statul primitor poate cere ca numele ataşaţilor militari, navali sau ai aerului să-i fie supuse, în prealabil, pentru aprobare.

În ceea ce priveşte numirea personalului tehnic şi administrativ şi a celui de serviciu, aceasta urmează aceleaşi norme ca şi în cazul personalului diplomatic, cu deosebirea că aceste persoane pot fi cetăţeni ai statului primitor sau ai unui stat terţ. De asemenea, în legătură cu aceste persoane nu se aplică procedura declarării persona non grata, ci sunt declaraţi inacceptabili. Statul trimiţător trebuie să pună capăt funcţiilor lor în cadrul misiunii.

 

Încetarea funcţiilor membrilor misiunii diplomatice

Funcţiile membrilor misiunii diplomatice încetează ca rezultat al procesului firesc de înnoire periodică a personalului, fie datorită voinţei statului trimiţător, ori a statului primitor, fie ca urmare a altor împrejurări.

Statul trimiţător poate rechema un membru al personalului misiunii sale diplomatice oricând:

– ca urmare a unei schimbări de guvern sau de orientare politică;

– fie pentru a marca nemulţumirea sa faţă de statul primitor şi a reduce astfel nivelul de reprezentare la cel de însărcinat cu afaceri;

– fie pentru activitate apreciată ca necorespunzătoare a agentului diplomatic;

– în cazul izbucnirii unui  conflict între cele două state şi al ruperii relaţiilor diplomatice.

Rechemarea poate interveni şi ca un răspuns la cererea statului primitor, pentru comportare necorespunzătoare a agentului diplomatic.

Statul primitor poate pune capăt funcţiei unui agent diplomatic, şef al misiunii diplomatice sau un alt membru al acesteia, declarându-l persona non grata sau refuzând să-l mi accepte în calitate de agent diplomatic. Uneori acestea sunt precedate de o cerere de rechemare, care, de regulă, are caracter confidenţial şi oral.

Statul primitor poate declara o persoană non grata pentru:

1) motive care ţin de conduita acesteia în îndeplinirea funcţiilor sale:

– depăşirea cadrului normal al acestora, aşa cum sunt stabilite în dreptul diplomatic;

– amestec în treburile interne ale statului;

– nerespectarea legilor şi reglementărilor locale;

– comiterea unei infracţiuni grave;

– comportamentul membrilor familiei sale.

2) motive străine de aceasta:

– pentru a răspunde la un act similar al statului trimiţător;

– pentru a marca o atitudine faţă de acest stat, atunci când în relaţiile dintre ele sunt dificultăţi.

Statul primitor nu este ţinut să dea explicaţii cu privire la motivele pentru care declară persona non grata un agent diplomatic.

Expulzarea agentului diplomatic este măsura extremă, care intervine în cazul respingerii de către statul trimiţător a cererii de rechemare sau a neexecutării acesteia într-un termen rezonabil de statul primitor.

Dacă măsura declarării persona non grata priveşte pe diplomaţi, declararea unei persoane ca inacceptabilă se referă la membrii personalului tehnic şi administrativ şi la personalul de serviciu. În ceea ce priveşte personalul aflat la serviciul privat al unui membru al misiunii, el poate fi oricând expulzat.

Alte cauze ale încetării funcţiei agentului diplomatic ţin de persoana acestuia, şi anume, demisia sau decesul; demisia poate duce la încetarea misiunii numai în măsura în care este acceptată de statul trimiţător; pentru statul primitor, este vorba tot de o rechemare.

Misiunea unui agent diplomatic încetează atunci când încetează să existe, fie statul trimiţător, fie cel primitor, prin unirea cu un alt stat şi formarea unui nou subiect dreptului internaţional.

 

Funcţiile misiunii diplomatice

Funcţiile misiunii diplomatice decurg din natura sa, ca organ de specialitate al statului trimiţător pentru realizarea politicii sale externe.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, funcţiile misiunii diplomatice constau, în special, în următoarele:

a) reprezentarea statului trimiţător în statul primitor;

b) protecţia intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi în statul primitor, în limitele admise de dreptul internaţional;

c) purtarea de tratative cu guvernul statului primitor;

d) informarea prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul primitor.

Se prevede totodată, în mod expres, că nicio dispoziţie a Convenţiei nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.

a) Reprezentarea statului trimiţător este considerat a fi funcţia cea mai importantă a misiunii diplomatice, din care recurg celelalte.

1. Funcţia de reperezentare revine, în primul rând, şefului misiunii, şi ceilalţi membri ai personalului diplomatic iau parte la îndeplinirea acestei funcţii, ei acţionând în numele şi sub controlul şefului misiunii. De asemenea, funcţia de reprezentare se exercită nu numai pe lângă şeful statului primitor, ci mai ales pe lângă guvern şi diferite componente ale acestuia, având în vedere diversificarea raporturilor dintre state.

Funcţia reperezentării vizează, ratione materiae, o gamă nelimitată de acte şi activităţi, de la prezentarea statului său în diferite probleme, la demersuri în numele cetăţenilor sau unităţilor economice, şi până la consultări în probleme politice şi negocieri pentru încheierea de tratate.

Negocierea cu guvernul statului primitor

Negocierea cu guvernul statului primitor ţine de esenţa activităţii misiunii diplomatice, deoarece urmăreşte să promoveze interesele statului trimiţător prin realizarea de înţelegeri cu statul de reşedinţă. Conceptul de negociere vizează orice acţiune referitoare la relaţiile dintre state; în fapt, misiunea diplomatică negociază cu autorităţile statului primitor de fiecare dată când trebuie reglementată o problemă din relaţiile bilaterale, de la simplul demers prin care se solicită o anumită rezolvare până la convenirea unui tratat, indiferent de rezultatul la care se ajunge.

Cele mai importante negocieri sunt cele pentru încheierea de tratate. Misiunile diplomatice pregătesc aceste negocieri şi uneori chiar negociază ele însele cu autorităţile statului primitor. În cadrul noţiunii de negociere trebuie să includem şi consultările asupra problemelor internaţionale.

2. Funcţia de observare şi informare Pentru orientarea şi promovarea relaţiilor sale cu statul primitor, statul trimiţător are nevoie de o cunoaştere cât mai completă a situaţiei şi a condiţiilor care prevalează în primul stat. Cunoaşterea situaţiei politice, economice, sociale şi culturale din statul de reşedinţă reprezintă o condiţie pentru desfăşurarea activităţii misiunii diplomatice.

Activitatea de informare despre situaţia din statul primitor este privită ca legitimă şi acceptată ca fiind în interesul reciproc al statelor.

Dreptul internaţional stabileşte anumite limite în ceea ce priveşte îndeplinirea funcţiei de informare şi observare. Convenţia de la Viena din 1961 prevede că misiunile diplomatice se vor informa „prin mijloace licite” despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul primitor.

O sursă secundară o constituie presa şi publicaţiile din şi despre statul primitor, la care trebuie să se recurgă cu discernământ, având în vedere caracterul neoficial, adesea contradictoriu şi subiectiv.

b) Protecţia statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi

În sens larg, prin exercitarea tuturor funcţiilor sale misiunea diplomatică promovează interesele statului trimiţător.

Funcţia de protecţie are un sens mai restrâns şi vizează cazul în care drepturi sau interese patrimoniale, morale sau de alt ordin ale statului ori ale cetăţenilor săi sunt prejudiciate pe teritoriul statului de reşedinţă. În acest caz, misiunea diplomatică poate să ceară statului de reşedinţă să ia măsurile necesare pentru încetarea încălcării sau repararea prejudiciului suferit.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, misiunea diplomatică are funcţia de a ”proteja în statul primitor interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi în limitele admise de dreptul internaţional”. Prin cetăţeni se înţeleg şi persoanele juridice care au naţionalitatea statului trimiţător.

Protecţia diplomatică se exercită în anumite condiţii.

O primă condiţie este ca persoana în cauză să aibă cetăţenia statului trimiţător, iar în cazul persoanelor juridice să aibă naţionalitatea acestui stat. Este condiţia sine qua non a exercitării protecţiei diplomatice, ca element al suveranităţii statului, care legitimează exercitarea ei în raporturile cu un alt stat.

Pentru exercitarea protecţiei diplomatice, cetăţenia unei persoane trebuie să poată fi opozabilă statului căruia i se adresează demersul diplomatic; această condiţie este îndeplinită atunci când statul respectiv a recunoscut această cetăţenie, sau atunci când cetăţenia este efectivă. În cazul dublei cetăţenii sau al schimbului cetăţeniei, cerinţa efectivităţii este şi mai importantă, fiind determinantă pentru admiterea exercitării protecţiei diplomatice.

În ceea ce priveşte persoanele juridice, se cere o naţionalitate efectivă, care este determinată de sediul social, de locul înregistrării sau de locul principal de desfăşurare a activităţii.

O altă condiţie pentru exercitarea protecţiei diplomatice este epuizarea recursurilor locale.

Deoarece protecţia diplomatică are caracter subsidiar faţă de acţiunea instituţiilor statului reclamat, dreptul internaţional stabileşte norma epuizării căilor de recurs locale, înainte de exercitarea protecţiei diplomatice de către statul reclamant. Persoana în cauză trebuie, deci, să fi încercat şi să obţină valorificarea drepturilor sale în faţa organelor statului teritorial, inclusiv cele jurisdicţionale, utilizând toate etapele pe care le oferă legea acestui stat să fi fost respinse.

O ultimă condiţie pentru exercitarea protecţiei diplomatice este andorsarea de către stat a pretenţiei persoanei fizice sau juridice în cauză.

Protecţia  diplomatică este un element al suveranităţii statului, iar pentru cetăţean, un drept care decurge din relaţia de cetăţenie cu statul (deşi legile şi regulamentele statelor diferă în această privinţă).

3. Exercitarea de funcţii consulare de către misiunile diplomatice Potrivit Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice din 1961 „Nicio dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare”. La rândul său, Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare din 1963 prevede că „Funcţiile consulare sunt exercitate şi de misiunile diplomatice în conformitate cu prevederile prezentei Convenţii”.

Practica internaţională a statelor consacră existenţa simultană a relaţiilor diplomatice cu cele consulare (uneori relaţiile consulare au precedat pe cele diplomatice) şi exercitarea, de către misiunile diplomatice, şi a funcţiilor consulare.

În practică, în cadrul misiunilor diplomatice funcţionează secţii consulare, care exercită funcţiile consulare.

Misiunea diplomatică exercită funcţii consulare, în principiu, pe întreg teritoriul statului primitor; dacă statul trimiţător deschide, cu acordul statului primitor, oficii consulare pe teritoriul acestuia, acestor oficii li se stabilesc prin acordul celor două state circumscripţii consulare, în cadrul cărora ele îşi exercită funcţiile consulare. Misiunea diplomatică nu mai poate exercita funcţii consulare în aceste circumscripţii, atâta timp cât există oficiile consulare respective.

 

 

Imunităţile şi privilegiile diplomatice

Convenţia de la Viena din 1961 afirmă în preambul că „scopul privilegiilor şi imunităţilor diplomatice este nu de a crea avantaje unor persoane, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statelor”.

Norma de bază a Convenţiei este nediscriminarea, aplicarea unui tratament restrictiv sau mai favorabil poate să intervină, pe bază de reciprocitate, dacă unul din state aplică în mod restrictiv o prevedere a Convenţiei, respectiv dacă ele convin asupra unui tratament mai favorabil.

Imunităţile şi privilegiile misiunii diplomatice

Imunităţile şi privilegiile misiunii diplomatice vizează respectarea localurilor misiunii şi neamestecul statului de reşedinţă în activităţile desfăşurate de misiune.

1. Inviolabilitatea localurilor misiuni; potrivit Convenţiei, nu este permis agenţilor statului de reşedinţă să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii. Inviolabilitatea localurilor misiunii este considerată ca principiul cel mai vechi şi mai solid al dreptului internaţional.

Protecţia localurilor misiunii trebuie să fie asigurată şi în cazul ruperii relaţiilor diplomatice sau al rechemării definitive sau temporare a misiunii diplomatice.

2. În legătură cu inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, în practica internaţională şi în doctrină s-a ridicat problema azilului diplomatic, respectiv, dacă o misiune diplomatică poate acorda azil în localurile sale unor persoane din statul de reşedinţă.

Majoritatea statelor lumii nu recunosc un drept de azil diplomatic (deşi SUA şi unele state europene l-au practicat, pe motive politice). Acest drept este recunoscut de majoritatea statelor latino-americane şi face obiectul mai multor convenţii încheiate de acestea (Convenţia de la Montevideo din 1933 privind azilul politic, Convenţia de la Caracas din 1954 cu acelaşi titlu).

Convenţia de la Viena prevede că „localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii, aşa cum sunt ele enunţate în prezenta Convenţie sau în alte reguli ale dreptului internaţional, ori în acordurile speciale în vigoare între statul trimiţător şi statul de reşedinţă”.

Se poate considera că acordarea azilului nu  a devenit o normă de drept internaţional general. Acordarea azilului diplomatic nu este inclusă printre funcţiile misiunii diplomatice; extinderea unei astfel de practici poate, în multe cazuri, să pună în pericol îndeplinirea  acestor funcţii, putând fi o sursă de tensiune între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.

3. Imunitatea de juridicţie înseamnă exceptarea de la jurisdicţia locală, de la controlul instanţelor locale şi formele de constrângere pe care  acestea le produce, şi nu scutirea de obligaţia de a respecta legile şi reglementările locale.

4. Inviolabilitatea arhivelor, documentelor şi corespondenţei misiunii; potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, ele sunt inviolabile în orice moment şi în orice lor s-ar afla; se apreciază că, fără aceasta, ambasadele şi-ar pierde raţiunea de a fi. Statul de reşedinţă are obligaţia de a respecta şi proteja nu numai inviolabilitatea arhivelor şi documentelor misiunii, ci şi a corespondenţei oficiale a misiunii, prin aceasta înţelegându-se întreaga corespondenţă referitoare la misiune şi la funcţiile sale.

5. Privilegiile misiunii diplomatice se referă la libertatea de comunicare a misiunii în scopuri oficiale. Potrivit Convenţiei de la Viena, statul de reşedinţă permite şi protejează comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale.  Pentru a comunica cu guvernul său, ca şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului său, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate.

6. Un alt privilegiu acordat misiunii diplomatice este libertatea de mişcare şi de deplasare. Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, statul de reşedinţă asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul misiunii, sub rezerva legilor şi reglementărilor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională.

7. Misiunile diplomatice beneficiază de scutiri de taxe şi impozite. Misiunea diplomatică este scutită de orice impozite şi taxe asupra drepturilor şi taxelor percepute pentru actele oficiale eliberate de ea. Misiunile eliberează acte oficiale, mai ales în domeniul consular, pentru care percep taxe. Este o normă general acceptată ca ele să fie scutite de impozite asupra acestor venituri (de ex. Taxa de timbru).

8. Misiunea şi şeful misiunii au dreptul de a arbora drapelul naţional şi de a pune stema statului trimiţător pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acesteia.

 

Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici sunt următoarele:

a) inviolabilitatea personală şi inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomatic;

b) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă a agentului diplomatic;

c) scutiri de prestaţii, impozite şi taxe;

d) imunităţi şi privilegii acordate membrilor personalului diplomatic;

e) privilegii de ordin vamal – scutire de plata drepturilor de vamă, a taxelor şi altor drepturi conexe, pentru obiectele importate destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei acestuia, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Imunităţi şi privilegii acordate personalului tehnic şi administrativ, precum şi membrilor familiilor acestora:

a) inviolabilitate personală;

b) inviolabilitatea reşedinţei;

c) inviolabilitatea corespondenţei şi documentelor lor;

d) imunitate de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă pentru actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor;

e) privilegii fiscale; scutire de taxe pentru obiectele importate cu ocazia primei instalări.

 

Misiunile pe lângă organizaţiile internaţionale

Statele trimit misiuni şi pe lângă organizaţii internaţionale – subiecte de drept internaţional, create de state prin tratate internaţionale pentru realizarea cooperării multilaterale.

Este vorba atât de misiuni permanente, cât şi de misiuni temporare.

Misiunile permanente pe lângă organizaţii internaţionale, ca şi misiunile diplomatice acreditate în state, sunt organe de relaţii externe ale unui stat, menite să-l reprezinte în raporturile cu acesta. Între ele există deosebiri: misiunile permanente deşi reprezintă statul pe lângă organizaţii internaţionale, îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului de sediu; aceasta duce la stabilirea unor rapoarte triunghiulare care creează un regim juridic complex.

Normele aplicate în acest domeniu sunt mai puţin ferme, decât în cazul relaţiilor dintre state, fiind vorba de relaţii între subiectele de drept internaţional de natură diferită, iar temeiul privilegiilor şi imunităţilor este strict cel funcţional, căci misiunile nu reprezintă statul trimiţător pe lângă statul de sediu, care trebuie să acorde privilegii şi imunităţi, ci pe lângă o organizaţie internaţională. Pe de altă parte, participarea la lucrările organizaţiilor internaţionale se referă nu numai la reprezentanţi ai statelor membre, ci şi la observatori din partea statelor nemembre, delegaţi ai mişcărilor de eliberare şi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale, chiar persoane particulare, în funcţie de activităţile fiecărei organizaţii; aceasta nu poate aă nu creeze dificultăţi pentru statul gazdă.

În ceea ce priveşte funcţiile misiunii permanente, dacă acestea includ reprezentarea statului trimiţător în organizaţia internaţională, negocierea cu aceasta, observarea şi informarea despre activitatea organizaţiei, ele includ şi participarea la promovarea realizării scopurilor şi principiilor organizaţiei, folosirea serviciilor oferite de organizaţie, ca informaţii, documentaţie, asistenţă şi protecţia intereselor statului trimiţător în organizaţie.

Misiunile permanente sunt conduse de reprezentanţi permanenţi acreditaţi pe lângă secretariatele organizaţiilor internaţionale. Structura lor depinde de importanţa pe care statul o acordă organizaţiei şi de posibilităţile sale. Efectivul misiunii este stabilit de statul trimiţător; el nu poate depăşi limitele a ceea ce este rezonabil şi normal, ţinând seama de funcţiile organizaţiei şi de nevoile misiunii.

Statutul juridic al misiunilor permanente pe lângă organizaţii internaţionale prezintă alte aspecte specifice, ca urmare a caracterului triunghiular al raporturilor pe care le presupune, prin raportare atât la organizaţia internaţională, cât şi la statul de sediu.

La baza regimului de privilegii şi imunităţi ale misiunilor permanente şi membrilor lor stă concepţia funcţională. Potrivit Cartei ONU „Reprezentanţii statelor membre se vor bucura de privilegiile şi imunităţile necesare pentru a-şi exercita în mod independent funcţiile legate de organizaţie”.

Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite la Viena în 1975, şi-a propus să realizeze codificarea normelor dreptului internaţional în acest domeniu, incluzând atât misiunile permanente, cât şi delegaţiile la reuniuni şi delegaţiile de observatori.

Dispoziţiile de fond ale Convenţiei reiau în mare măsură pe cele cu privire la privilegiile şi imunităţile misiunilor diplomatice privind: inviolabilitatea localurilor, scutirile fiscale asupra acestora, inviolabilitatea arhivelor, libertatea de mişcare şi de comunicare, inviolabilitatea personală a membrilor misiunii, a locuinţelor, a bunurilor lor, imunitatea de jurisdicţie, renunţarea la aceasta, scutirea de prestaţii de securitate socială, de impozite ţi taxe, de prestaţii personale, de taxe vamale etc.

Convenţia nu a intrat în vigoare deoarece nu s-a asigurat o abordare echilibrată între interesele statelor gazdă, puţine la număr, şi cele ale statelor trimiţătoare.

 

Misiunile speciale

Potrivit Convenţiei adoptate în 1969, prin misiune specială se înţelege o misiune temporară, cu caracter de reprezentare a unui stat, trimisă de acest stat pe lângă alt stat cu consimţământul acestuia din urmă pentru a trata cu acesta probleme specifice sau pentru a îndeplini pe lângă el o însărcinare specifică.

Misiunea specială se caracterizează prin următoarele:

a) caracterul temporar, spre deosebire de misiunile diplomatice permanente;

b) caracterul reprezentativ, ea reprezentând în mod oficial un stat, trimisă de acesta într-un alt stat; c) misiunea acţionează, astfel, în calitate de organ al unui stat-subiect de drept internaţional, în raporturile cu un alt stat;

d) caracterul consensual, ea fiind trimisă, ca şi cea permanentă, cu consimţământul statului primitor; e) caracterul limitat la tratarea anumitor probleme sau îndeplinirea unei însărcinări specifice, spre deosebire de misiunea permanentă care are capacitatea de reprezentare generală a statului trimiţător.

Numirea şefului misiunii speciale şi a membrilor acesteia este prerogativa statului trimiţător. Statul primitor poate însă să refuze să admită o misiune specială, dacă el consideră că efectivul acesteia este nerezonabil ţinând seama de împrejurări şi de condiţiile sale, ca şi de nevoile misiunii în cauză. El poate să refuze să admită orice persoană ca membru al unei misiuni speciale, să informeze în orice moment statul trimiţător că un reprezentant al său şi orice membru al personalului diplomatic al misiunii este persoană non grata şi că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil; el trebuie să-şi dea consimţământul ca un cetăţean al său sau al unui stat terţ să facă parte din misiunea specială. Statul primitor poate să pună capăt unei misiuni speciale, notificând statului trimiţător că el o consideră încheiată.

Statul trimiţător, misiunea specială şi membrii acesteia se bucură de privilegii şi imunităţi care sunt, în mare măsură, cele ale misiunii diplomatice permanente şi ale membrilor acesteia, cu unele deosebiri, ţinând seama de durata mandatului limitat şi natura misiunii speciale.

Majoritatea prevederilor Convenţiei din 1969 produc pe cele ale Convenţiei din 1961 şi reprezintă, în esenţă, o adaptare a acestora la situaţiile misiunilor speciale.

Convenţia din 1969 enunţă ca beneficiari ai privilegiilor şi imunităţilor, apropiate de cele ale agenţilor diplomaţi, pe şeful misiunii speciale, alţi reprezentanţi ai statului trimiţător în misiunea specială şi personalul ei diplomatic.

Convenţia reia cu mici adaptări prevederile Convenţiei din 1961 referitoare la inviolabilitatea arhivelor şi documentelor, libertatea de deplasare, libertatea de comunicare, inviolabilitatea personală, inviolabilitatea locuinţei şi imunitatea de jurisdicţie penală.

Sunt reluate, de asemene, prevederile Convenţiei din 1961 referitoare la scutirea de obligaţii referitoare la securitatea socială, de impozite şi taxe, de prestaţii personale, de taxe vamale. Se prevede acelaşi regim de privilegii şi facilităţi pentru personalul administrativ şi cel de serviciu a misiunii speciale, ca şi pentru membrii familiilor, acelaşi mod de renunţare la imunităţi şi aceleaşi obligaţii pentru membrii misiunii speciale.

Dreptul internaţional consacră un ansamblu de norme, în cea mai mare parte cutumiare, dar codificate în Convenţia de la Viena din 1061 şi după modelul ei în convenţiile ulterioare referitoare la reprezentarea statelor pe lângă organizaţii interguvernamentale şi la misiunile speciale, norme cu privire la deschiderea şi trimiterea misiunilor, funcţiile lor, privilegiile şi imunităţile misiunilor şi ale personalului acestora.

 

Oficiile consulare

Relaţiile consulare au fost definite ca fiind raporturile care se nasc între două state, din faptul că pe teritoriul unui stat se exercită funcţii consulare de către organe ale altui stat.

Relaţiile consulare pot să existe, însă, independent de cele diplomatice şi pot continua în cazul ruperii acestora.

Stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor consulare este întemeiată, în esenţă, pe interese specifice ale statului trimiţător, ale cetăţenilor săi în domeniile economic, comercial, maritim, social şi altele, pe recunoaşterea de către dreptul internaţional a unor drepturi de suveranitate personală referitoare la cetăţenii proprii, pe recunoaşterea obligaţiei statului de reşedinţă de a acorda străinilor drepturi subiective destul de apropiate de cele ale propriilor cetăţeni şi pe dreptul statului trimiţător de a exercita protecţia cetăţenilor săi în străinătate.

Normele privind relaţiile consulare şi activitatea oficiilor consulare au fost codificate prin Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare. Din multe puncte de vedere aceasta este paralelă şi urmează mutatis mutandis prevederile Convenţiei din 1961 privind relaţiile diplomatice. În acest context menţionăm şi  Convenţia europeană privind funcţiile consulare din 1967, încheiată în cadrul Consiliului Europei. A fost concepută ca o codificare regională şi se referă doar la funcţiile consulare, considerându-se că materia privilegiilor şi imunităţilor consulare este reglementată prin Convenţia din 1963.

Această Convenţie reprezintă atât o cristalizare a normelor de drept cutumiar existente, cât şi, din unele puncte de vedere, o dezvoltare progresivă a dreptului internaţional. Convenţia din 1963 reprezintă dreptul cutumiar în materia relaţiilor consulare. Prevederile Convenţiei de la Viena sunt considerate, pentru viitor, un standard minimum sub care nu se poate coborî.

 

Înfiinţarea oficiilor consulare

Exercitarea funcţiilor consulare se face, fie de către organe specializate, înfiinţate în acest scop, denumite oficii sau posturi consulare, fie de misiunile diplomatice.

În ceea ce priveşte misiunile diplomatice, funcţiile consulare fac parte din atribuţiile de ansamblu de reprezentare în statul primitor. Desigur, misiunea diplomatică trebuie să notifice ministerului afacerilor externe al statului de reşedinţă numele şi calitatea diplomatului investit cu exercitarea de funcţii consulare, având în vedere efectele juridice ale actelor îndeplinite de acesta, inclusiv pe teritoriul acestui stat (legalizări de acte, de semnături, acordarea de vize etc.).

Deschiderea unui oficiu consular pe teritoriul statului de reşedinţă nu poate avea loc decât cu consimţământul acestuia.

Stabilirea unui oficiu consular prezintă aspecte specifice, care presupun consimţământul expres al statului de reşedinţă. Astfel, dacă sediul misiunii diplomatice este, de regulă, în capitala de reşedinţă, misiunea având atribuţii pe întreg teritoriul acestuia, oficiul consular are competenţe limitate la o parte a teritoriului, denumită circumscripţie consulară, iar sediul său se stabileşte într-un oraş din această circumscripţie. Atât întinderea circumscripţiei consulare, cât şi sediul oficiului consular se stabilesc cu aprobarea statului de reşedinţă. Tot cu acordul acestuia se stabileşte rangul oficiului consular: consulat general; consulat; viceconsulat; agenţie consulară.

Obţinerea consimţământului statului de reşedinţă privind deschiderea unui oficiu consular, sediul şi circumscripţia sa reprezintă o normă fundamentală a dreptului internaţional.

Este o normă cu caracter general, vizând atât consulatele de carieră, cât şi pe cele onorifice.

Personalul oficiilor consulare

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, prin expresia: ”membrii oficiului consular” se înţelege funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii.

În funcţie de natura sarcinilor lor, Convenţia de la Viena distinge patru categorii de personal:

– şeful oficiului consular, persoana însărcinată să acţioneze în această calitate;

– funcţionarii consulari, persoanele însărcinate cu exercitarea funcţiilor consulare, inclusiv şeful oficiului consular;

– angajaţii consulari, persoanele angajate în serviciile administrative sau tehnice ale unui oficiu consular;

– membrii personalului de serviciu, persoanele afectate serviciului casnic al unui oficiu consular.

Şeful serviciului consular desfăşoară o activitate de reprezentare, dar îndeplineşte împreună cu ceilalţi funcţionari consulari funcţiile consulare propriu-zise. Şefii oficiilor consulare pot fi: consuli generali, viceconsuli şi agenţi consulari. Acestea sunt şi gradele sau rangurile consulare.

Convenţia de la Viena prevede că, în lipsa unui acord explicit asupra efectivului oficiului consular, statul de reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de el ca fiind rezonabile şi normale, ţinând seama de circumstanţele şi condiţiile din circumscripţia consulară şi de nevoile oficiului în cauză.

Potrivit Convenţiei de la Viena, numirea şi admiterea oficiilor consulare reprezintă un act în care trebuie să se întâlnească voinţa ambelor state, deşi numirea este un act intern, al organului competent al statului trimiţător, căci persoana şefului oficiului consular trebuie să fie agreată de statul de reşedinţă.

În cazul şefului oficiului consular, statul trimiţător eliberează persoanei  în cauză o patentă consulară, iar statul de reşedinţă răspunde prin eliberarea unui document numit exequatur. Patenta consulară este un act oficial, intuitu personae, care trebuie să indice: oficiul consular, categoria funcţionarilor consulari căreia îi aparţine persoana numită (consul de carieră sau onorific); clasa consulară din care face parte (consul general, consul etc.); sediul oficiului consular şi circumscripţia acestuia. Patenta emană de la un organ central al statului trimiţător, de regulă, de la guvernul sau ministrul de externe al acestuia.     

Exequaturul este, de asemenea, un act formal prin care şeful oficiului consular este admis de către statul de reşedinţă să-şi exercite funcţiile consulare în această calitate. Este un act al guvernului statului de reşedinţă, care confirmă evenimentele menţionate în patenta consulară, îl autoriză să exercite funcţiile consulare încredinţate şi ordonă sau cere autorităţilor locale să-l recunoască în această calitate şi să faciliteze exercitarea funcţiilor sale.

Exequaturul este obligatoriu pentru exercitarea funcţiilor consulare; Convenţia de la Viena prevede că şeful oficiului consular nu poate intra în funcţie înainte de a fi primit exequaturul. El poate fi admis provizoriu să exercite funcţiile consulare, în aşteptarea eliberării exequaturului; aceste funcţii pot fi exercitate cu titlu temporar şi de un agent interimar, dacă şeful oficiului consular este împiedicat să-şi exercite funcţiile sau dacă postul este vacant.

Patenta consulară şi exequaturul conţin elemente care  nu pot fi modificate decât prin acord între două state, de regulă, prin eliberarea unei noi patente şi a unui nou exequatur.

Statul de reşedinţă este liber să acorde ori să refuze exequaturul şi nu este obligat să-şi motiveze refuzul.

Având în vedere importanţa acordată patentei şi exequaturului, ca acte oficiale provenind de la cele două state, Convenţia de la Viena prevede că fiecare stat este liber să hotărască dacă va stabili sau va admite agenţii consulare girate de agenţi consulari care nu sunt desemnaţi ca şefi de oficiu consular de către statul trimiţător; în cazul în care sunt admise astfel de agenţii, condiţiile în care vor funcţiona, ca şi privilegiile şi imunităţile agenţilor consulari, sunt stabilite prin acord între statul trimiţător şi cel de reşedinţă.

Convenţia de la Viena prevede că statul trimiţător poate numi conform voinţei sale pe membrii personalului consular (alţii decât şeful oficiului consular); acelaşi regim şi pentru numirea angajaţilor consulari şi a membrilor personalului de serviciu al oficiului consular, singura deosebire este că nu se prevede cerinţa consimţământului statului de reşedinţă pentru a-i numi dintre cetăţenii săi sau ai unui stat terţ, aşa cum se prevede pentru funcţionarii consulari.

Încetarea funcţiilor consulare, potrivit Convenţiei de la Viena, are loc îndeosebi prin:

a) notificarea statului trimiţător către statul de reşedinţă despre încetarea funcţiilor unui membru al oficiului consular;

b) notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător că el nu mai consideră persoana în cauză ca membru al personalului consular.

c) declararea unui funcţionar consular ca persoană non grata sau a unui alt membru al personalului consular ca inacceptabil;

d) declararea ca inacceptabilă a unei persoane, numită membru al unui oficiu consular, înainte de ajunge pe teritoriul statului de reşedinţă sau înainte de a intra în funcţie la oficiul consular.

 

Funcţiile consulare

Potrivit prevederilor Convenţiei din 1963 de la Viena, ale Convenţiei Europene şi ale convenţiilor bilaterale, funcţiile consulare sunt grupate astfel:

1) Funcţii privind dezvoltarea relaţiilor între state:

a) favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale şi economice;

b) dezvoltarea relaţiilor culturale şi ştiinţifice;

c) promovarea relaţiilor amicale cu statul de reşedinţă;

d) funcţia de a îndeplini acte diplomatice în statul de reşedinţă.

2) Funcţii privind protecţia în statul de reşedinţă a intereselor statului trimiţător şi ale persoanelor fizice sau juridice ale acestuia:

a) protecţia intereselor cetăţenilor şi persoanelor juridice care au naţionalitatea statului trimiţător;

b) acordarea de asistenţă cetăţenilor şi persoanelor juridice care au naţionalitatea statului trimiţător;

c) funcţia de reprezentare;

d) protejarea, în limitele fixate de lege şi regulamentele statului de reşedinţă, intereselor minorilor şi ale persoanelor incapabile, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci când se cere instituirea unei tutele sau curatele cu privire la aceste categorii de cetăţeni.

3) funcţii de stare civilă, notariale şi eliberare de vize:

a) funcţii în domeniul stării civile;

b) funcţii în domeniul notarial: eliberarea de vize şi paşapoarte, transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare;

c) transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare sau efectuarea de comisii rogatorii.

4) Funcţii în materie de navigaţie maritimă şi aeriană:

a) asistenţă consulară acordată persoanelor de pe navele sub pavilionul statului trimiţător;

b) inspecţie şi control pe navele sub pavilionul statului trimiţător;

c) funcţii consulare în legătură cu aeronavele similare cu cele privind navele: acordarea asistenţei aeronavelor înmatriculate în statul trimiţător şi membrilor echipajului, în relaţiile cu statul de reşedinţă, sau la care acesta nu se opune.

5) Alte funcţii – Convenţia de la Viena prevede posibilitatea exercitării altor funcţii consulare, încredinţate de statul trimiţător şi care nu sunt interzise de legile statului de reşedinţă, sau la acare acesta nu se opune. În practică sunt cunoscute atribuţii în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor electorale de către cetăţenii statului trimiţător; activităţile consulului în acest domeniu trebuie să respecte cerinţele care decurg din suveranitatea statului de reşedinţă; nu pot fi desfăşurate, pe teritoriul acestui stat, campanii electorale sau alte activităţi politice, ori de natură să tulbure ordinea publică.

Imunităţile şi privilegiile consulare

Imunităţile şi privilegiile oficiului consular se aseamănă, în linii mari, cu cele acordate misiunilor diplomatice.

Imunităţile consulare constau în:

a) inviolabilitatea localurilor consulare;

b) inviolabilitatea personală.

Privilegiile privesc:

a) scutirea de obligaţii de înregistrare, de permise de şedere şi de muncă;

b) membrii oficiului consular sunt scutiţi în ceea ce priveşte activitatea lor la oficiul consular, de obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă referitoare la permise de muncă pentru folosirea mâinii de lucru străine;

c) scutirea de taxe vamale şi de control;

d) scutirea de prestaţii personale a membrilor oficiului consular.

Obligaţiile membrilor oficiului consular

Ca şi membrii misiunilor diplomatice, funcţionarii consulari au următoarele obligaţii:

a) să respecte legile statului de reşedinţă, ordinea juridică a acestuia;

b) să nu întreprindă în acest stat acţiuni de propagandă politică, de susţinere a unui partid sau alte forme de participare la lupta politică internă, nu trebuie să instige pe conaţionalii lor la dezordine, tulburări sau anumite acţiuni politice;

c) funcţionarii consulari de carieră să nu exercite în statul de reşedinţă nicio activitate profesională sau comercială în profitul personal.

Consulatele onorifice

Convenţia de la Viena prevede, ca principiu, că fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcţionari consulari onorifici.

Convenţia distinge între funcţionarii consulari de carieră şi cei onorifici şi precizează că în ceea ce priveşte imunităţile şi privilegiile lor se aplică prevederi specifice, înscrise în capitole distincte.

În ceea ce priveşte înfiinţarea oficiilor consulare şi funcţiile acestora, Convenţia nu face deosebire între cele de carieră şi cele onorifice. În realitate, statul trimiţător încredinţează funcţii mult mai restrânse consulilor onorifici în raport cu cei de carieră. La rândul său, statul de reşedinţă poate să restrângă sfera funcţiilor pe care le exercită consulii onorifici.

Convenţia condiţionează exercitarea de către consulii onorifici a unor funcţii de conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă:

a) funcţiile notariale şi de ofiţer de stare civilă;

b) apărarea intereselor cetăţenilor statului trimiţător în succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă;

c) apărarea intereselor minorilor;

d) reprezentarea cetăţenilor în faţa tribunalelor sau autorităţilor;

e) transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare;

f) funcţii în legătură cu navele şi aeronavele.

Imunităţile şi privilegiile consulilor onorifici

Oficiile consulare onorifice se bucură de privilegii şi imunităţi prevăzute pentru oficiile consulare de carieră, cu excepţia inviolabilităţii localurilor consulare, a scutirii de taxe fiscale a acestora şi a inviolabilităţii arhivelor şi documentelor consulare.

În ceea ce priveşte localurile consulare conduse de funcţionari consulari onorifici, Convenţia prevede că, fără a li se acorda inviolabilitate, statul de reşedinţă va lua măsurile necesare pentru a proteja şi a împiedica violarea sau  deteriorarea lor şi tulburarea liniştii sau atingerea demnităţii oficiului consular.

Scutirea fiscală se acordă în aceeaşi termeni ca şi consulatelor conduse de funcţionari consulari de carieră, dar  numai pentru localul oficiului consular, nu şi pentru reşedinţa şefului oficiului consular.

Arhivele şi documentele unui oficiu consular condus de un consul onorific sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar găsi, cu condiţia să fie separate de alte documente, mai ales de cele ale şefului oficiului consular, de bunurile şi documentele care se referă la profesia sau comerţul său.

De asemenea, statul de reşedinţă acordă intrarea şi scutirea de orice taxe vamale, impozite şi alte redevenţe pentru obiecte destinate exclusiv folosirii oficiale a consulatului, şi anume: drapele, firme, ştampile şi sigilii, cărţi, imprimate oficiale, mobilier, materiale şi rechizite de birou şi alte similare furnizate oficiului consular de către statul trimiţător.

Funcţionarii consulari onorific se bucură de: imunitate de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiilor consulare; nu sunt obligaţi să depună mărturie asupra faptelor care au legătură cu exercitarea funcţiilor consulare sau să prezinte corespondenţa şi documentele oficiale referitoare la acestea, iar în caz de arestare, detenţia preventivă sau urmărire penală statul de reşedinţă este obligat să prevină neîntârziat statul trimiţător.

Dat fiind că funcţionarii consulari onorifici nu sunt cetăţeni al statului trimiţător şi exercită o profesie lucrativă în statul de reşedinţă, prin Convenţia de la Viena din 1963 li s-a acordat un statut juridic care le oferă un minimum de imunităţi şi privilegii bazat pe concepţia funcţionalităţii apropiat de cel al funcţionarilor de carieră.